CAPITOLUL IX – SAREA ȘI PIPERUL
PILDE NEMURITOARE
C. AMINTIRI DIN PERIOADA SLUJIRII BISERICII DIN LOS ANGELES
C7. PROBLEME JURIDICE, IMIGRARE, ACȚIUNI LEGALE
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
1). Riscul de a fi arestat de FBI, din cauza unui imigrant penal
(„Nicio faptă bună, nu rămâne nepedepsită”)
Am menționat într-un material anterior faptul că, doar la câteva luni după ce am ajuns la Los Angeles, Biroul Federal de Investigații (FBI) mi-a solicitat o „întâlnire de a ne cunoaște”. La numai 2-3 ani după aceea am fost iarăși vizitat de FBI, gata să-mi pună cătușele pentru o infracțiune comisă de un conațional, pe care l-am ajutat.
|
|
Iată istorioara: Era în anul 1984 (nu-mi reamintesc luna și ziua), când am fost invitat să sfințesc locuința unui conațional. Locuia în Downey, într-un complex de locuințe, stil bangalou.
Era un tânăr cam de vârsta mea de atunci, decent îmbrăcat, și vorbea foarte frumos.
După sfeștanie, îmi explică istorioara ajungerii sale în America, ca imigrant politic. Mi-a explicat faptul că are o logodnică, o româncă ce se află în lagărul de refugiați din Grecia și, aștepta venirea ei în America, pentru o viitoare căsătorie.
A apelat la mine să-l ajut financiar ca să meargă în Grecia ca să-și aducă logodnica în America. Era vorba de vreo $ 1,000 (dolari americani, echivalentul salariului meu de o lună). Mi-a explicat faptul că lasă garanție mașina sa, evaluată cam la $ 3,000 și că, la reîntoarcere, îmi va plăti datoria în cca 3 luni.
I-am explicat că nu am acea sumă, însă îl pot ajuta ca să-și cumpere bilet de avion, dus-întors și un bilet de avion din Grecia spre America pentru logodnica sa, folosind un card de credit ce-l aveam, American Express.
Mai mult chiar, tranzacția de procurare a biletelor, am făcut-o prin agenția de voiaj, la care lucra o enoriașă a bisericii noastre, Mary Ciontea.
La procurarea biletelor, Mary m-a sfătuit că nu fac bine și că, s-ar putea să am probleme mai târziu.
|
Inima mea largă m-a îndemnat să merg înainte cu ajutorul promis. Înainte de plecarea în Grecia, d-l VA a adus mașina sa în curtea bisericii, mi-a înmânat titlul de proprietate și cheile mașinii, drept garanție pentru datoria făcută.
La reîntoarcerea din Grecia, clientul nostru și logodnica sa, au aflat că, pe perioada lipsei lui din America, și-au pierdut serviciul.
M-a rugat să-i dau mașina, pentru a avea un mijloc de transport să-și poată găsi de lucru, explicându-mi că-mi lasă documentul de proprietate al mașinii (pink-slip), drept garanție până la achitarea datoriei. Mai mult chiar, m-a rugat să-i ofer și o scrisoare de recomandare, garantând asupra caracterului său.
M-am lăsat convins că este un om serios, care își caută în mod sincer de lucru. Alternativa lui ar fi fost să meargă la Oficiul de Ajutor Public (welfare), sau la Oficiul de Angajări (Unemployment Office), să colecteze ajutor financiar, tichete de mâncare și alte beneficii, pe care, în vremea aceea, mulți dintre conaționalii noștri o făceau. Dumnealui însă, om serios cum părea, nu a venit să „cerșească”, să aștepte „mila guvernului”, ci a venit să-și câștige existența în mod cinstit, prin muncă.
|
|
La o astfel de pledoarie cine ar proceda altfel, decât să meargă mai departe, ca să-l ajute să treacă peste aceste „greutăți ale începutului!”? M-am învoit, i-am dat mașina și i-am dat și o scrisoare de recomandare, cu toate că nu-l cunoscusem de prea multă vreme. De ce să nu o recunosc, aveam și eu interesul ca beneficiarul ajutorului acordat, să-și găsească de lucru, ca să-mi plătească cardul pe care-i cumpărasem biletele de avion. Mi-a promis că îmi va plăti întreaga datorie în 5 luni, rate egale de $200/lunar, de îndată ce-și va găsi de lucru. În vreo 2-3 săptămâni mi-a comunicat că și-a găsit de lucru în localitatea San Ysidro, de lângă San Diego, la graniță cu Mexico. A fost angajat drept administrator al unui imobil de cca 100 apartamente.
|
Scrisoarea mea de garanție (recomandare), la ajutat foarte mult, și ca atare, spunea dumnealui, este posibil să se achite de datorie în 4 luni. Așadar, în prima lună mi-a trimis $250 (dolari), a doua lună $250 (dolari), a treia lună $250 (dolari)… În acest ritm, gândeam eu, riscul financiar ce mi-l luasem (datoria de $1000 dolari, costul biletelor de avion) se diminua substanțial…
|
|
Mai era doar o lună de primire a datoriei de încă $250 (dolari), și aș fi avut satisfacția că am ajutat un conațional, refugiat politic, să-și rezolve problemele începutului și să-și croiască „visul american”. Și așa, fiind eu în așteptarea untimului CEC, de stingere a datoriei, m-am trezit...cu FBI-iul la ușă. Încă locuiam în casa parohială de la biserică. Era pentru prima dată când am văzut cătușe adevărate (nu jucării!) în America. Mi s-a explicat că voi fi arestat, fiindcă sunt complice la o fraudă masivă. Ce se întâmplase: fratele conațional ajutat, colecta în fiecare lună chiriile de la chiriașii imobilului unde era administrator. Și cum San Ysidro este o localitate la graniță cu Mexico, marea majoritate a chiriașilor plăteu chiriile în „bani lichizi” („CASH”), probabil că mulți chiriași erau ilegal în America.
|
Ceeace nu realizam eu era faptul că CEC-urile lunare ce le primeam de la VA, erau cec-uri ale companiei care-l angajase. După vreo 3 luni de muncă corectă, fratele nostru cinstit, s-a gândit să colecteze chiriile pe luna a IV-a de la angajare (probabil câteva zeci de mii de $$$ americani în CASH) și, să-și piardă urma. Proprietarii imobilului au cerut investigații de la Poliție și de la FBI, spre a-l găsi pe fugar. Însă, acolo în arhiva de angajări, au găsit și scrisoarea mea de recomandare și, potrivit documentelor financiare, subsemnatul primea $250 (dolari), care, în interpretarea oficialilor de resort, eram complice dovedit, prin primirea de compensație ilegală, din partea companiei, pentru scrisoarea frauduloasă de recomandare dată administratorului fugar.
Numai datorită poziției de pastor ce o aveam, și a explicațiilor dovedite cu documente, chitanțele de cumpărare a biletelor de avion pentru infractor pe American Express, m-au scutit de cătușe. A doua zi însă a trebuit să dau cu subsemnatul la Poliție, ca să-mi dovedesc nevonovăția, însă și naivitatea de a mă încrede orbește în oameni. Vorba din bătrâni: „Nicio faptă bună, nu rămâne nepedepsită”.
2). Iarăși…Eu și FBI-ul: tânărul român căutat prin Interpol
Era înainte de așa-zisa revoluție din ‘89, din România. Cu siguranță că era în perioada anilor 1985-1988, fiindcă nu mai locuiam la casa parohială de la biserică. Acea casă fusese transformată în 2 apartamente, cu intrări separate, în care pot locui 2 familii. Într-unul din apartament locuia familia administratorilor bisericii Ana și Dan Vlad. Celălalt apartament era închiriat pentru familia lui Ion Blaj, nepotul administratorilor bisericii. Familia lui Ion Blaj încă nu sosise, încă, din România.
|
|
În perioada anilor menționați, veneau foarte mulți refugiați politici din România în sudul Californiei. Nimeni nu-i cunoștea cine sunt, însă marea lor majoritate veneau la biserică, așteptând să fie ajutați.
Atunci când am afirmat că înainte de ’89, biserica era „micuța Românie”, unde cei mai vechi sosiți în America, veneau cu regularitate la Sfintele slujbe, veneau la mesele lunare, picnice și festivaluri, veneau să se întâlnească unii cu alți, spre a-și depăna amintirile frumoase ale trecutului, pentru a păstra tradițiile religioase și sociale, a se îmbrăca în portul românesc …, iar noii-sosiți căutau Biserica să se simtă ca la ei acasă, să primească ceva ajutoare, să fie îndrumați și ajutați să-și găsească ceva de lucru, să primească ajutorul bisericii, de sponsorizare a familiilor, etc…, așa după cum menționam și în subcapitolul „Biserica, micuța Românie”.
|
 |
|
Însă, din păcate, din când în când mai apăreau printre noi și persoane misterioase. Întâmplarea la care mă voi referi mai jos, este un astfel de caz. Într-o zi își făcu apariția la biserică o mașină tip sport, decapotabilă, de culoare roșie, din care coborâ un tânăr de vârstă sub 30 de ani, chipeș, îmbrăcat la costum și cravată, și foarte sigur pe el. Tânărul îmi mărturisi că este actor de profesie și că a venit în California, fiindcă aici este Hollywoodul, centrul industriei cinematografice. Vrea să-și găsească de lucru, să prindă vreun rol într-un film hollywoodian. Vorbea limba engleză satisfăcător.
|
Mi-a spus că va sta în Los Angeles vreo 2 săptămâni și, mă roagă, dacă se poate, să parcheze mașina în incinta spațiului de parcare al bisericii, unde să doarmă în mașină, pe această perioadă de timp. El, de fapt, „nu prea stă pe-acasă”, mai ales în timpul nopții, căci „merge la audiții”…
Și cum românul este ospitalier, nu numai că am dat curs rugăminții sale, dar am rugat-o pe administratoare, dna Ana Vlad, să-i dea găzduire musafirului nostru în apartamentul nepotului Ion Blaj (care avea 2 dormitoare), unde să-și poată face și el zilnic o baie. Dna Ana s-a învoit. În acel apartament locuiau déjà 3 peroane: Ion Blaj, Peter Predescu și încă un prieten al lor și, care își aștepta și el soția din România, care urma să vină în America, în curând, pe baza legii reîntregirii familiilor, aplicată tuturor refugiaților politici. Așadar, pe lângă cele 3 persoane adăpostite într-un apartament cu 2 dormitoare, ce mai conta o persoană în plus?!. Tot pe proprietatea bisericii mai locuia încă o familie, Ion Petrinca, în apartamentul de deasupra scenei sălii parohiale. Toți acești chiriași era tineri. Toți sub 30 de ani.
Totul a fost bine, timp de cca o săptămână, până când, într-o dimineață, dis-de-dimineață, pe la orele 4:00 am, primesc un telefon. Trezindu-mă din somn puțin buimăcit, aud vocea unui domn care se identificară că este ofițerul NN de la FBI, și că dorește să mă întâlnească, la biserică, peste 2 ore, pe la orele 6:00 dimineața, pentru o interogare serioasă.
Neștiind despre ce este vorba și, cu sufletul la gură, ajung la biserică pe la orele 5:30 dimineața, cu o jumătate de oră înainte ca ofițerii de la FBI să ajungă (în treacăt, FBI-iștii întotdeauna umblă câte 2).
În acea jumătate de oră, administratoarea a avut suficient timp să-mi explice despre ce era vorba: „În seara premergătoare, adică aseară, continuară dna Vlad, a avut loc un conflict între băieții noștri și tânărul oaspete. Erau cu toții, la un pahar de…vorbă…(Blaj, Predescu, Petrinca și…?) și musafirul cu pricina. La un moment dat oaspetele se dezvăluie a fi un spion român, trimis în America, ca să-i vâneze pe refugiați, și că, în cazul în care ei (Blaj, Predescu, Petrinca și…?), nu colaborează cu el atunci nici unul dintre ei nu-și va mai vedea familia, adică, nimeni nu va putea imigra în America, a se reîntregi cu familiile lor‟. Până atunci, nimeni nu l-a băgat în seamă, fiindcă, dhe!, așa-i la un pahar de …vorbă, cu noi, mă! Grăiește gura fără noimă…!
|
|
„Știți voi cine sunt eu, și ce putere am….?!?. Eu port cu mine în această valiză (arătând către valiza ce o ținea sub patul în care dormea)…arme, pașapoarte și valută…!”, îmi explică în continuare administratoarea.
Am înțeles că în clipele acelea tensive, a sosit vremea (cca orele 11:00 pm), când obișnuia să plece în oraș. Băieții noștri înfricoșați, au deschis valiza - care nimeni nu și-a explicat cum de nu era încuiată - și, spre stupoarea lor, au văzut 2 pistoale, 3 pașapoarte cu chipul individului și un morman de dolari, câteva mii, fără tăgadă.
Înspăimântați până peste poate, au dus valiza la primul centru de Poliție de pe San Fernando Street – Comandamentul Eagle Rock, care la rândul lor, au anunțat de urgență FBI-iul, în mâinile cărora se afla valiza, la ora la care subsemnatul trebuia să întâlnească Funcționarii FBI.
|
Abia terminaseră administratoarea să-mi spună întreaga poveste și, de îndată intrară pe poarta de parcare interioară din fața bisericii, cu o punctualitate FBI-cească, orele 6:00 am, o mașină oficială a FBI-iului. S-au identificat, cu badge-oul lor oficiale, și mi-au cerut să mă identific și eu prin carnetul de conducere (Driver’s License, pașaport, sau orice formă oficială de ID).
|
|
M-au întrebat dacă am idée de ce ei doresc să mă interogheze. Le-am spus că nu știu, însă bănuiesc din cele ce administratoarea mi-a destăinuit, că este vorba de cazul unui musafir necunoscut și nepoftit, care „ne-a călcat pragul”, de cca o săptămână. Au confirmat că aceasta este motivație și că persoana misterioasă este căutată de ei, „să i se returneze bunurile personale”, adică valiza…cu tot ceeace conținea, conform celor descrise mai sus. Sincer…chiar că i-am crezut pe cuvânt!!!
Înainte de toate, distinșii oaspeți, au dorit ca subsemnatul să le dea o declarație despre numele suspectului, de când l-am cunoscut, de ce l-am adus la casa parohială, de unde avea cele 2 pistoale, 3 pașapoarte și cei $18 mii de dolari, a cui este mașina ce o conducea, cu cine s-a întâlnit în perioada de când a fost găzduit la biserică, cu ce se îndeletnicea, etc…, etc…Le-am spus adevărul că pe acest individ nu l-am cunoscut, și nu l-am întâlnit niciodată, până la data la care a venit la biserică, cerând găzduire. Un beculeț roșu li s-a aprins, atunci când am menționat că a folosit telefonul bisericii pentru a vorbi cu cineva din România…!!!
|
|
|
Mi-au mulțumit pentru informații, mi-au înmânat un card oficial, rugându-mă să-i contactez de urgență dacă-l întâlnesc, sau am alte indicii care ar putea să-l localizeze.
Am aflat mai târziu că datorită faptului că a folosit telefonul bisericii, pentru contactele sale cu România, individual era într-adevăr, un personaj misterios, care pe la orele 3 dimineața venind la biserică și nereușind să-și recupereze valiza (ușa apartamentului fiind încuiată), a fugit fără valiză, și-a abandonat mașina care era închiriată de la compania Avis și, probabil, având un al 4-le pașaport, a părăsit în grabă America, cu FBI-ul pe urmele lui. Am mai aflat de la FBI că, din contactul telephonic cu România, individual era de pe undeva din părțile Dobrogei.
|
Am învățat câte ceva din acest episod: a). Fiind persoană publică, întotdeauna plătești toate polițele pentru semenii pe care-i ajuți; b). Nu știi nicodată pe cine crești la piept, însă vocația-ți cere să nu întorci spatele nimănui care-ți cere ajutorul, fiindcă poate fi chiar El, Hristos deghizat în om de afaceri sau cerșetor, înțelept sau needucat; bărbat sau femeie, tânăr sau vârstnic, spre care să te apleci, și să-l ajuți dacă poți, sau ești în postura de a-l ajuta; c). Dacă un măr este stricat, nu toate merele sunt putrede, așa că, este avenit ca întotdeauna să faci binele și să-ți ajuți semenii…; d). E foarte important, să vorbești numai când ești întrebat, spune numai adevărul și fii cu luare aminte că „fratele mai mare” (Big brother!) te urmărește, te vede și te ascultă oriunde te-ai afla. Așadar, „Trăiască globalismul!”
3). Nu te poți pune cu Arhanghelii!… EU și INS-ul (Serviciul de Imigrare și Naturalizare)
În perioada anilor 1982-1989, subsemnatul a semnat, în numele parohiei ce o păstoream atunci și, de fapt, o păstoresc și acum, sute sau chiar peste o mie de cereri de sponsorizare pentru conaționalii noștri care se aflau în diferite lagăre de refugiați în Europa: Italia, Austria, Germania, Grecia, etc. Pentru împlinirea dezideratului nostru de a ajuta cât mai mulți conaționali, de religie ortodoxă, adesea colaboram cu organizații protestante românești, cum ar fi Southern Baptist Refugees Organisation, din Atlanta, Georgia, care era condusă de Angela Poppovici, fiica pastorului Pete Popovici din Los Angeles, cu care aveam relații amicale, sau organizația rusă Tolstoy Foundation din Los Angeles, condusă de Svetlana, care a adus zeci de mii de refugiați din Rusia, în special evrei.
După 1990, procesul de ajutorare a persoanelor care doreau să imigreze în America, prin legislație, a fost mult îngreuiat.
Ca de obicei, neoprotestanții și minoritățile se bucurau de un tratament privilegiat în aplicarea legilor. Era suficient să te declare că ești: Adventist, Baptist, Penticostal, Rrom, etc… și intrai déjà în categoria privilegiaților.
 |
|
Dacă erai Ortodox, atunci așteaptai la coadă… Îți vine și ție rândul la Calendele Grecești, sau mai popular spus, la Paștile cailor!
Nu, nu fac afirmații gratuite. Știu ce spun. Nu's pastor de ieri, de azi! Sunt preot de aproape o jumătate de secol. Le-am trăit pe toate, le-am văzut pe toate…! Sau cel puțin așa am crezut. Se pare însă că, și astăzi, sunt un "mic copil" și, încă, mai am de învățat. Discriminarea, în America, împotriva creștinilor, în general, și a ortodocșilor în special, este la ea acasă. Se spune că, atunci când America strănută, toată lumea tușește.
|
Nu-mi vine să cred că am ajuns timpurile în care să spun că agreez cu dictatorul Putin, care pare-se că se erijeasă în apărătorul Ortodoxiei și a valențelor morale în societatea contemporană.
Întorcându-mă la problema discutată aici, doresc să menționez că, și după 1989, am continuat să ajut, cu tot ceeace am putut, conaționalii noștri de a imigra în America.
|
|
Între 1990-2000 alte câteva sute de conaționali au fost ajutați de către biserica noastră se imigreze în America
În perioada anilor 2000-2010, procesul de imigrare a refugiaților economici (fiindcă nu mai poate fi vorba de refugiați politici) a devenit și mai greu. O nouă legislație, dar și multă corupție în aplicarea legilor de imigrare. Mulți pastori români ai cultelor protestante, care uneori conduceau comunități „fantome‟ (care nu existau!), înregistrate potrivit normelor actuale de IRS, drept organizații non-profit, sponsorizau pe bandă rulantă, pastori și credincioși din România.
|
Au fost cazuri dovedite când cei care făceau sponsorizările, doar, înlocuiau în formulare data și numele persoanelor ce urmau a fi sponsorizate. Fraudă absolut grotească. În urma unor astfel de fraude, și biserica noastră a avut de suferit vreo 2-3 ani. În mod legitim sponsorizasem vreo 20-30 de familii de români. Anii treceau și, cei sponsorizați, în majoritate aflându-se déjà în America, nu primeau aprobările, sau cum spune termenul legal, nu primeau Green Card-ul, adică Cardul de Imigrare Legală.
 |
|
Azi așa, mâine așa, până când, în ziua de 8 noiembrie 2006, în timpul slujbei Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, d-l Vasile Rotaru, epitropul bisericii, îmi șopti în Sfântul Altar că sunt 2 funcționari de la Imigrare care doresc să vorbească cu mine. Le-am spus că slujba tine până pe la orele 11:30 am. Mi-au spus că vor reveni, pe la acea ora. S-a terminat Sfânta Liturghia, s-a oficiat parastasul oferit de familia Dragos Andrei și, în timpul miruirii, ultimii din rândul credincioșilor erau 2 necunoscuți care, s-au identificat a fi funcționari de la Imigrare și ar dori să vorbească cu mine, la finele activităților liturgice. M-am învoit. Ambii au luat loc în biserică, pe o bancă din față, iar eu am adus un scaun din Sfântul Altar, gata pentru investigare.
|
Mi s-a adus la cunoștință faptul că dumnealor în poșeta lor diplomat, au dosarele celor cca 30 de familii, pe care biserica le-a spunsorizat și, ca atare, ar vrea intervieze câteva dintre ele. Am spus că sunt dispus că cooperez și să ajut cu tot ceeace pot. Mi-au citit lista celor vizați și, dintre cele 30 de familii au mai rămas vreo 20, fiindcă numele celorlaltor 10 familii nu-mi erau cunoscute, fiind nume de provenință armenească.
|
 |
 |
|
|
|
|
|
Primul chemat la interviu: Gabriel Vamvulescu. Au rămas surprinși când l-au văzut, și ascultat divina-i voce, de la începutul Sfintei Liturghii. I-au pus câteva întrebări, și au fost mai mult decât încântați.
Al doilea chemat: Familia Dora și Marian Șerban. Participase la Sfânta Liturghie și, era la masă, în Sala Parohială. Au venit cu micuța Bianca și, cunoscându-i personal, funcționarii INS atât au reușit să glăsuiască: „Ce familie minunată, sunteți!‟. Doar câteva întrebări. , și cazul s-a închis.
Al treilea chemat: Daniela Cufuioti. Prezent, era tot în Sala Parohială, participând la pomană.
Al patrulea chemat: Familia Ion și Maria Ciceu. Și ei erau prezenți, la masa de pomenire. Au fost intervievați și ei pentru cca 4-5 minute. Și, pe neașteptate, îl aud pe funcționarul care conducea interviul: „Cazul s-a închis. Ne pierdem vremea zadarnic. Toți sponsorizații sunt prezenți. Cazul Bisericii Sfânta Treime, pentru care aveam aprinse beculețe roșii este rezolvat!”.
|
|
Înțelegând de unde bate vântul și uitându-mă la numele lor spaniole, de pe cardurile de identificare, mi-am permis să adresez și eu o întrebare invitaților nepoftiți: DV., care sunteți creștini, și probabil catolici, înțelegeți destul de bine comunitățile entice. Mi-au confirmat că sunt catolici. Erau, potrivit cardurilor de identificare, de la Serviciul de Imigrare, și Naturalizare – Departamentul de Fraudă. Fiind însă, acum, mulțumiți de constatările făcute la fața locului, am reușit să-i rog să urgenteze cazurile investigate, fiindcă sunt voluntari ai bisericii și avem mare trebuință de ei în activitățile comunității.
Mi-au spus că nu pot face acest lucru, însă m-au asigurat că vor scrie un raport favorabil pentru rezolvarea acelor cazuri.
|
Așa lucrează Dumnezeu. Dacă veneau în orice altă zi din timpul săptămânii, nu ar fi găsit pe nimeni și, nici nu vreau să mă gândesc la rezultatul investigației lor. Faptul că au venit inopinat, într-o zi de sărbătoare, din cursul săptămânii (fără ca ei să știe acest lucru!), și pentru că cei interviați erau prieteni apropiați, și invitați special de familia Dragoș Andrei, de a participa la Slujba Parastasului, a făcut ca biserica să fie plină, și majoritatea celor vizați de INS, să fie prezenți la slujbă, și la interviere.
Rezultatul: În cca 2-3 săptămâni, de la interviu, toate cele peste 20+ de familii, sponsorizate de către biserica noastră, și care aplicaseră în ultimii 2 ani, pentru reședință definitivă în America, au primit Green-Card-ul. Miracol, sau nu, însă după spusele unuia dintre cei interviați: Nu te poți pune cu Arhanghelii. Era ziua lor, Ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil.
4). La judecătorie - Cazul Eufrosinei Feraru împotriva bisericii Sfânta Treime
Poate că cea mai grea misiune a preotului în diaspora este a-și ajuta semenii. Și nu mă refer aici la suportul moral și spiritual, la slujirea liturgică…, ci, mă refer la suportul faptic, material. Preotul este cel care, în clipa în care imigrantul pășește pe pământ american, îl așteptă la aeroport, îi găsește (oferă) o locuință, chiar și pe termen scurt, până se pune pe picioare, îl transportă la oficiile de imigrare, îl ajută să-și obțină numărul de Securitate Socială(Social Security), asigurare socială (social services, welfare, etc…), îl ajută să conducă, să-și ia un carnet de conducere (DMV), îl ajută cu: problemele medicale, găsirea și închirierea unei locuințe, înscrierea la școală a copiilor, găsirea unui loc de lucru, traducere de documente, interpretare din Română în Engleză și vice-versa, în fața unor instituții americane, cu care noul imigrant se confruntă, etc…etc.
|
|
Acestea sunt realități elementare cu care fiecare preot, pastor, sau oricine ar fi el/ea, lideri comunitari se lovesc în misiunea lor de ajutorare și integrare a semenilor noștri în comunitățile pe care le conducem.
Problema este însă aceea când vrei să fii de folos semenului, îl ajuți din toate punctele de vedere și, după aceaa, în mod inexplicabil (sau poate explicabil: dorința de a câștiga avantaje materiale pe orice cale!), cei ajutați se întorc împotriva ta, sau a instituției pe care o reprezinți.
Voi reda mai jos un astfel de caz: Prin anii 1984-1987, ajutasem o familie de noi veniți. Numele familiei era Feraru. Nu-mi reamintesc numele propriu al d-lui Feraru, însă îmi reamintesc numele d-nei, Eufrosina (care cred că avea pe atunci vre-o 50 de ani), fiindcă mi-a dat multă bătaie de cap. Cu ajutorul internetului am aflat că a decedat prin anul 2000. Îmi reamintesc faptul că aveau un băiat, cred că îl chema Costel. Băiatul cred că urcă acum la vreo 40 de ani. Prima lor locuință a fost la adresa: 230 Berendo, Los Angeles, CA 90004, pe care o închiriaseră, prin bunăvointa familiei Miron Torros, care și ei erau locatari în același imobil.
Pe soțul Eufrosinei îl ajutasem să-și găsească de lucru, în domeniu construcțiilor. Nefericirea soartei a făcut că, la locul de muncă, d-l. Feraru a căzut de pe clădire, de la etajul 2 sau 3, și a murit. Biserica noastră a făcut o chetă (colectă), și prin intervenția subsemnatului la cimitir, am reușit prin programul Fellowship, pe care Forest Lawn din Hollywood Hills, din Burbank, îl avea în vremurile acelea, să-l îngropăm creștinește.
|
La cca 2 luni de la înmormântare, subsemnatul și biserica ce o slujeam, am primit o încunoștiințare că Eufrosina Feraru ne dă în judecată, pe mine și biserica ce o slujeam, pentru încălcarea legământului de a susține financiar văduva și copilul orfan minor, până ce copilul devine major.
Era o înscenare pe care un grup de rău voitori și clevetitori împotriva bisericii noastre, condus de un oarecare Valeriu Ioan E...scu și clica grupului naționalist o duceau împotriva bisericii noastre.
|
|
În sumar: Grupul naționalist declara că, atunci când biserica noastră a făcut colectă pentru înmormântarea defunctului Feraru, pastoral Bisericii, în numele instituție pe care o conducea la acea vreme (adică subsemnatul), și-a luat obligația de a ajuta financiar văduva și copilul minor al defunctului, până ce acesta va împlini anii majoratului.
De asemenea se mai stipula în argumentarea cazului că, datorită faptului că biserica nu se achită de obligația financiară asumată, spiritul defunctului, vine noaptea în somn și își torturează familia (soție și copilul minor) până ce promisiunea bisericii se va împlini. Mai mult chiar, Eufrosina Feraru, susținută de grupul protestatar, și-a angajat și un avocat care să pledeze cazul în fața unui judecțător de la Curtea Judecătorească Superioară.
Noi, însă, n-am avut încotro decât, la rându-ne să ne angajăm un avocat, să ne pregătim cazul de apărare și să ne prezentăm la termenul de judecată. Zis și făcut. A venit și vremea judecății. Dimpreună cu Miron Bonca, președinte, Miron Butariu, fost avocat în România, și avocatul Larry Burge, avocatul nostru din America, ne-am prezentat în fața judecătorului, de fapt a Judecătoarei din Torrance. Aici aranjaseră avocatul Burge să se judece cazul, fiindcă era foarte familiar cu această Curte judecătorească.
|
|
|
Mai mult chiar, Eufrosina Feraru, susținută de grupul protestatar, și-a angajat și un avocat care să pledeze cazul în fața unui judecțător de la Curtea Judecătorească Superioară.
Noi, însă, n-am avut încotro decât, la rându-ne să ne angajăm un avocat, să ne pregătim cazul de apărare și să ne prezentăm la termenul de judecată. Zis și făcut. A venit și vremea judecății. Dimpreună cu Miron Bonca, președinte, Miron Butariu, fost avocat în România, și avocatul Larry Burge, avocatul nostru din America, ne-am prezentat în fața judecătorului, de fapt a Judecătoarei din Torrance. Aici aranjaseră avocatul Burge să se judece cazul, fiindcă era foarte familiar cu această Curte judecătorească.
|
A ajuns ziua judecății. Ne-am prezentat noi, cei 3 reprezentanți ai bisericii și avocatul Burge. S-au prezentat și ei, în grup, vreo 7 martori mincinoși, echipa d-nei Eufrosina Feraru, dimpreună cu avocatul lor (paraligălul) VP Cristeison, care-i reprezenta. S-a explicat procedura legală. În numele acuzatorilor, Paralegals-ul a prezentat cazul. Credea el că, prezentarea a fost destul de convingătoare.
 |
|
Urma ca, avocatul nostru să pledeze apărarea. Spre surprinederea noastră, Judecătoarea a luat cuvântul și, pe un ton, oarecum ironic, ne comunică faptul că, acest caz este anulat.
Motivația: Cazul a fost instrumentat într-o Curte Judecătorească neavenită.
Cazul nu aparține aici, ci aparține în curtea de Judecată a lui Dumnezeu, care nu este capabil să-și țină sub autoritate sufletele/spiritele și le lasă libere peste noapte să-și tortureze membrii familiei. Așa că, în final proclamară: „Case Close!”(caz clasat).
|
A bătut cu ciocanul în masă, iar noi am părăsit sala, fără a mai fi audiați. Un caz frivol și fără substanță. Și, totuși, atâta timp, atâtea energii irosite și bani cheltuiți în zadar, pentru simplul motiv că am ajutat un conațional, acum, la început de drum nou, în America.
Încă odată, nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită!
5. Intervierea tatălui meu pentru obținerea cetățenie americane
(Înțelepciunea tatălui meu și răspunsurile la orice întrebare cu „I do‟)
Nu era pentru prima dată când părinții mei au venit la noi, în America. În 1981, când mă aflam în Minnesota, ne-am invitat părinții pentru prima dată în America, pentru a ne vizita și a-și vedea nepoții, 4 la număr, având în vedere că ultimii 3 nepoți ai lor s-au născut în stăinătate, la Londra, și St. Paul, Minnesota, și… pentru simplul motiv că ne era dor de ei și doream să-i revedem.
Ne-au vizitat în acel an și, contrar insistențelor noastre de a cere azil politic în America (în acele vremuri puteai obține azil politic doar în câteva săptămâni!), părinții au optat să se reîntoarcă acasă, la vatra satului, la ceilalți copii și rude din România, la mormintele moșilor și strămoșilor lor, la cunoscuți, … a trăi ultimii ani cu și printre cetățenii Dâmbrocii și ai Săgetei…” și câte și mai câte argumentații de acest gen.
Așadar, după aproape 2 luni de ședere în America, au ajuns iarăși la Dâmbroca. Erau, însă, de-acum, cu 2 luni mai în vârstă, iar bătrânețile li se anunțau a fi foarte grele. Din nou apărea grija de a-și procura de-ale gurii, așa după cum erau condițiile pe-atunci, mai ales la țară, de a avea încălzire cu lemne sau coceni pentru iarnă, de a aduce apă de la fântână, care peste noapte îngheța, de a se înbăia, vai-și-amar de pielea lor…, iarna, chiar și mormintele moșilor și strămoșilor înghețau și, ei, care erau oale și ulcele nu-i ajutau cu nimic să se încălzească iarna, să le ofere mâncare, căldură, siguranță, etc…
|
|
Însă, mai presus de toate, bătrânețile erau necruțătoare.
În timp ce în America te duceai cu mașina la supermagazine, îți cumpărai ce-ți dorea inimioara, iarna aveai căldură și, vara aveai aer condiționat, era apă caldă la chiuvetă și la scăldătoare, etc… Ce contrast! Și nu trecuse peste ei decât doar câteva luni de la reîntoarcerea acasă, din America.
Ca la Evanghelie, într-o zi, venindu-și în fire, adică chibzuind toate cele descriese mai sus, în genunchi în fața Tatălui Ceresc, Enache și Anica și-au făcut o spovedanie adâncă, din aceea dâmbroceană, zicând: „Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta (că nu ne-am ascultat copiii să rămânem în America!!!, nn), şi nu mai suntem vrednici… însă, în nevrednicia noastră îți implorăm mila Ta, să ne mai dai o șansă, ca să ajungem din nou în America (parafrazare, nn)” (Luca 15, 21). Între paranteze spus, în acest caz, chiar că zicala „Vai de părinții care n-ascultă copii!” este, paradoxal, validă.
Oarecum, apologetic, mi-au scris că ar dori, de data aceasta, să vină și să-și trăiască ultimii ani cu familiile noastre (familia mea și familiei sorei mele mai mari, Paulina, care venind și ea, cu soțul, în America, într-o vizită la noi, a cerut și a primit azil politic).
|
Le-am răspuns afirmativ și, făcând aranjamentele de rigoare cu sora Paulina, eu preocupându-mă de cele logistice și de ajutor material, iar ea oferind adăpost, căci își cumpăraseră o casă în Los Angeles, le-am trimis prin INS documentația necesară pentru a veni definitiv în America, în cadrul procesului de reîntregire a familiei. Întruneam toate condițiile. Eram cetățean american și, asuguram că venirea părinților mei aici nu va fi o povară financiară pe spatele Guvernului American.
Una dintre cele mai mari satisfacții pe care le am din viața mea, una dintre cele mai mari realizări spirituale ale mele și ale sorei Paulina, este aceea de a fi asigurat părinților noștri, în ultimii ani ai vieți lor, un culcuș decent, mâncare din îndestulare, și la timp, căldurică și îngrijire medicală la cele mai înalte standarde.
Apăruse însă o lege federală, în perioada anilor '90, care legifera că toate persoanele venite în America după 1980, care se bucurau, conform legii, de beneficii cu ajutorare prin programul SSI (Suplimental Social Income), cel mai mare beneficiu fiind asigurarea medicală garantată, trebuie să fie naturalizate, adică să-și ia cetățenia americană, dacă doresc să primească în continuare astfel de beneficii. Zeci, sute sau chiar mii de conaționali de-ai noștri din sudul Californiei, veniți în America după 1980 și, care, în mod legal beneficiau de un astfel de program, s-au aflat dintr-odată, foarte afectați de această lege. Ca să devii american, trebuia să întocmești un dosar, în care, pe lângă starea bună de sănătate, trebuia să vorbești și să scrii englezește, să ai cunoștințe generale despre istoria Americii, despre cele 3 puteri pivotale, la cârma Americii (puterea Judiciară, Legislativă și Executivă), cunoștințe despre spațiul geopolitic federal, etc…
În această categorie s-au înscris și părinții mei. Le-am întocmit și înaintat la INS cuvenitele dosare, însă în pregătirea pentru interviu, nu credeam că avem vreo șansă. Scriere și vorbire în engleză nu cunoșteu „nicio boabă‟. Istoria, geografie, sistem politic: mai degrabă vorbim chinezește, examen medical: nici acolo nu stăteam prea bine. Tatăl meu suferiseră între timp un strock (o paralizie pe partea dreaptă!...), iar mama, săraca, în neputința ei, ajutată de sora Paulina, era „îngrijitoarea” lui (provider!).
Interesant, însă, era că legea prevedea faptul ca, în cazul persoanelor vârstnice și bolnave, o adeverință eliberată de doctorul de familie, le putea ajuta substanțial.
Adică, doctorul trebuia să scrie că persoana este vârstnică, bolnavă, nu are ținere de minte, deci nu poate învăța limba engleză, nu poate memora nimic din istoria și sistemul geopolitic al Americii și, ca atare, poate să se prezinte la interviu cu un interpret (chiar și membru al familiei), iar examinarea se făcea extrem de sumar: cum te cheamă, când ai venit în această țară, în ce țară te afli, în ce oraș locuiești, câte state are America, cine-i președintele Americii, ești dispus să aperi America dacă Țara te cheamă la datorie, etc…
Calificându-se, potrivit acestor criterii, tătica obținu și certificatul de la doctorul de familie și, astfel „înarmați”, ne-am prezentat la primul interviu de cetățenie, la INS.
Era o clădire imensă, cu 2 etaje. Îmi reamintesc doar atât că avea o adresă: (nu-mi aduc aminte numărul străzii) - Pioneer Blvd, Norwalk, California.
Ne-am înscris la intrare, ni s-a spus să mergem în sală, să luăm locuri unde găsim și, vom fi chemați la interviu, de unul dintre, literalmente, zecile de funcționari, având fiecare oficiul său, un fel de tarabă, de cca 2x2 mp, suprafață. Stau eu cu tătica, fiecare pe câte un scaun și, dintr-odată el mă întreabă:
- Costele, cum de se înțeleg ăștia între ei, fiindcă văd că nimeni nu vorbește românește?!
-Tată, zic eu, toți ăștia sunt străini, și vorbește fiecare pe limba lui, ăsta-i motivul că fiecare contribuie, pe limba lui, a face America atât de prosperă…
-Atunci de ce nu vorbesc cu toții, ori Engleză, ori română, încât să ne înțelegem unii cu alții!?
– Ai dreptate, tată, însă îți voi explica mai târziu…!
– Nu, cred că nu mă înțelegi ce vreau să spun. Cred că așa s-a întâmplat și cu Babilonul Mesopotamiei (tătica știa foarte multă religie), care s-a ruinat, pentru că vorbind fiecare limba lui, nu s-au înțeles între ei cum să construiască turnul, ca să fie salvați de potop.
– Ai dreptate, tată, însă noi avem alte griji acum.
Nu peste scurt timp de la acea conversație, apare în ușă un funcționar, cam scund de statură, însă, după observațiile mele, nu cred că avea cetățenia de la naștere. Mai vorbea engleza de baltă cu un accent asiatic. Ne invită să-l urmăm. El trece în spatele pupitrului, iar noi suntem invitați să luăm fiecare câte un scaun în față, pentru a ne intervia. Îi puse lui tata 2-3 întrebări, pe care eu încercai să i le traduc, și dintr-odată funcționarul INS se rățoi la mine, spunându-mi că „bătrânul ăsta nu știe engleză, nu știe nimic”. Plecați acasă. Să-nvețe engleză și, să se pregătească, ca peste o lună, când îl chemăm la un nou interviu, să am cu cine vorbi. Cred că dacă nu aș fi fost preot, i-aș fi răspuns și eu, în cuvinte colorate, că taică-su-i bătrân... nu tătica..., însă, când ești la cheremul lor, îți muști limba și,... taci.
|
|
În viața mea am întâlnit și eu, sute și mii de personae, din toate categoriile sociale, însă, de această dată, cred, și nu prea mă înșel des, cred că mai înțeleaptă am găsit întrebarea lui tătica despre Babilon (de ce nu vorbesc cu toți ori Engleză, ori română, încât să ne înțelegem unii cu alții!?), decât sfatul funcționarului de imigrare ca tătica să-nvețe engleză și să se pregătească, ca peste o lună, când îl cheamă la un nou interviu, să aibă cu cine vorbi.
Într-adevăr, peste vreo 2-3 săptămâni, sosește o nouă notificare de la INS, pentru un nou interviu de cetățenie, exact cam la o lună, după primul interviu, așa după cum ne spuse funcționarul. Cred că ați ghicit. În această perioadă de timp, de o lună, tătica își luase câteva doctorate, vorbea engleză, și cunoștea totul despre America, încât era cât pe-aci să fie angajat professor universitar la Harvard (iertați-mi ironia!).
Ne-am prezentat la al doilea interviu, mergând la aceeași clădire, pe același drum, în aceeași sală, cu speranța cu nu vom mai avea ghinionul de a avea aceeași persoană drept ofițer de interviere.
Ghinion, după vreo 2 ore de așteptare, pe aceeași ușă, către sala de așteptare, apare aceeași persoană, care împlinea același ritual „urmați-mă”, se așezară la același pupitru, iar noi luarăm loc pe aceleași scaune.
I se ia jurământul tatălui meu. De această dată, tătica învățaseră 2 cuvinte englezești. La întrebarea funcționarului, dacă jură să spună adevărul, numai adevărul și nimic altceva decât adevărul, tătica, țanțoș, rostiră cele 2 cuvinte englezești pe care le învățașeră, pe un accent dâmbrocean: „-I do‟! Tot interviul a durat vreo 3-4 minute. Eram cu toții atât de relaxați. Una din întrebările cheie, a fost aceea dacă țara te cheamă, atunci pui mâna pe armă și mergi să o aperi?. Nici nu apucai bine să-i traduc întrebarea, că-l și aud pe tata „-I do‟. „-Desigur, glăsuiră persiflant funcționarul, în condiția în care ești în căruț cu rotile și, la vârsta dumitale, chiar că te cred!?‟. Taică-meu: „-I do‟. „-Ajunge cu I do!, dacă vrei să nu pici interviul!‟
Nici nu am mai tradus acea ultumă frază. Ultima întrebare: „-Dorești, benevol și nesilit de nimeni să devii cetățean American?‟
|
Iarăși, răspunsul lui tătică veniră înainte de a fi sfârșit eu traducerea întrebării: „I do!‟. Iarăși, plin de umor, funcționarul afirmă: „-Bătrâne, văd că acum ai venit super-pregătit. Mergi acasă și vei primi notificarea unde să te prezinți să depui jurământul și să-ți primești certificatul de cetățenie!‟
Am plecat de acolo foarte fericiți.
Pe drum, l-am întrebat pe tata:
- De ce te grăbeai cu răspunsul „I do!‟, înainte de a fi tradus eu întrebarea!? Îmi răspunse: - Fiindcă mi-am dorit atât de mult să devin american. I-am așteptat prea mult pe americani să vină la noi în România, să ne elibereze și, n-au venit. A venit vremea când noi am venit peste ei, chiar dacă ei nu ne-au poftit. Și, pe lângă toate cele, eu sunt în vârstă și, nu știu câți ani voi mai trăi, vreau însă ca atunci când vine moartea să mă ia, mai bine să moară un american, decât un român! (bineînțeles că această glumă circulă printre poporeni de ceva vreme). Dacă, de acolo din ceruri tătica m-ar întreba: „Costele, mă iubești tu pe mine, mai mult decăt…(aș răspunde, ca și el la imigrare, înainte de a se sfârși întrebarea, nn): „I do‟. Să-ți fie țărâna ușoară tătică, dragă!
6. Cu Ion Anton la imigrare, la interviul pentru rezidența permanentă
(Crucea care a făcut minuni)
Unul dintre atributele preotului misionar în diaspora română din America, este și acela de a-și însoți enoriașii nou-veniți, ca să-și resolve problemele de integrare în societatea americană. Cum menționam și într-un alt subcapitol anterior, preotul este cel care, în clipa în care imigrantul pășește pe pământ american, îl așteptă la aeroport, îi găsește (oferă) o locuință, chiar și pe termen scurt, până se pune pe picioare, îl conduce la oficiile de imigrare, îl ajută să-și obțină numărul de Securitate Socială (Social Security), asigurare socială (social services, welfare, etc…), îl ajută să conducă, să-și ia un carnet de conducere (DMV), îl ajută cu rezolvarea problemelor medicale, găsirea și închirierea unei locuințe, înscrierea la școală a copiilor, găsirea unui loc de lucru, etc…etc.
|
|
Poate că cel mai important lucru pe care preotul îl face pentru conaționalii săi, semenii săi, este să-i ajute cu traducerea de documente, cu interpretarea din română în engleză și vice-versa, în fața unor instituții americane, cu care noul immigrant se confruntă, legat de obținerea rezidenței permanente, sau a cetățeniei americane. La acest punct mă voi referi în cele ce urmează, fiindcă întâmplarea în cauză are și un aspect hazliu, sau cel puțin interesant.
Era cândva, după 2000, când unul dintre cei mai devotați slujitori ai bisericii, pe care o păstoream de peste 15 ani, Sfânta Treime, din Los Angeles, un adevărat frate duhovnicesc și prieten loial, inginerul Ion Anton, m-a rugat să-l însoțesc la Departamentul de Imigrare din Los Angeles, să-i fiu alături, ca un sprijin moral, dar și pentru traducerea română/engleză (în caz de nevoie,nn), la interviul de obținere a rezidenței permanente în America (Green Card). Frate duhovnicesc fiindu-mi, n-am avut încotro decât să mă învoiesc rugăminții sale. Așteptam împreună în sala mare de resort, a Serviciilor de Imigrare din Los Angeles și, pe neașteptate, numele Ion Anton este strigat de unul dintre ofițerii Serviciilor, care-l invitară înlăuntru pentru interviu. Funcționarul era afro-american. Mi-am permis să-l întreb pe omul legii dacă-l pot însoți înlăuntru pe d-l Anton ca să slujesc drept interpret, de va fi cazul. Așa că, funcționarul învoindu-se, i-a dat mai mult curaj d-lui Anton, avându-l în coastă pe prietenul său, pe duhovnicul său, pe fratele său coslujitor.
Eu, sincer să fiu, am avut mai multe emoții decât d-l Anton. Dumnealui, citind aceste rânduri, abia acum află. M-au trecut fiorii, fiindcă, nu cu mulți ani în urmă trecusem prin aceeași situație cu tatăl meu, așa cum am destăinuit mai sus, când a fost să-și ia cetățenia. Nu știam exact ce ne așteaptă.
L-am urmat amândoi pe funcționarul de imigrare până la pupitrul său, d-l Anton a ridicat mâna dreaptă și a depus jurământul, ne-am așezat pe scaunele indicate și, eram pregătiți pentru începerea interviului. Ceea ce a urmat, mărturisesc sincer, a fost un miracol la care nu ne așteptam.
În timp ce funcționarul își deschide dosarul, cu zeci de hârtii și cu nenumărate întrebări, zăresc în partea dreaptă, cum priveam către funcționar, o mică sfântă cruce din lemn, aplicată cu o pioneză pe bordul de postări legislative de imigrare.
|
Mi-am permis (riscant lucru!) să-l întreb pe funcționar, înaintea începerii interviului, dacă este creștin, fiindcă am sesizat prezența sfintei cruci în oficiul său. Mi-a răspuns sincer că – „Da, sunt creștin!”. Am continuat întrebarea: - „-Și ce denominațiune aveți!” (adică la ce biserică aparțineți!). Mi-a răspuns: „-La Prima Biserică Africană Metodistă Episcopală din Los Angeles” („First AME Church”). Am continuat eu: „-Este biserica păstorită de dr. Cecil „Chip” Murray, nu-i așa?. – L-am cunoscut – am continuat eu - și, am participat alături de el în marea procesiune de la 15 aprilie 1990, la o slujbă non-denominatională – The Easter Sunrise Service, de la Hollywood Bowl…”.
|
|
Am continuat să menționez faptul că știam de pe atunci că în 1977, când dr. Cecil L. „Chip” Murray a fost numit pastorul Bisericii First AME Church, congregația avea 300 de membri, iar în cei peste 25 de ani, cât a păstorit-o, congregația număra aproape 20.000 (două zeci de mii de membri).
Nici nu-mi vine să cred impactul ce l-a avut intervenția mea către funcționarul de imigrare, înaintea începerii interviului. Funcționarul îmi făcură și o confesiune neoficială: „-Sunt unul dintre diaconii bisericii First AME Church, sunt membru al Bordului Director și apropiat collaborator al dr. Cecil (Chip) Murray”.
„Deci - mă întrebă el, încă odată - l-ați cunoscut pe dr. Murray!?, Ați slujit alături de dr. Murray?..., Wow… ce onoare?!‟. Și în timp ce repeata, ca o moară stricată, afirmațiile de genul acesta, trecea peste fiecare filă a dosarului, ștampilând în neștire și indicând locul unde d-l Anton trebuia să semneze, exaltat fiind de faptul că eu, l-am cunoscut și am slujit cu dr. Murray. „-Deci, l-ați cunoscut pe dr. Murray!?, Ați slujit alături de dr. Murray?”…
|
Nu știu câte întrebări i-au fost puse d-lui Anton și, nici nu știu la câte întrebări a răspuns d-l Anton, însă un lucru îl știu sigur: întregul interviu nu a durat mai mult de 15 minute. „-Pastore, zise functionarul INS, dacă-l întâlnești pe dr. Murray, spune-i că eu, ca și toți colaboratorii săi, facem numai binele pentru semenii noștri, așa cum ne-a învățat!‟
La sfârșitul așa-zisului interviu, funcționarul îl felicitară pe d-l Anton că a trecut cu brio interviul și, că, în câteva luni va primi „Green Cardul‟. I-am mulțumit funcționarului pentru amabilitatea cu care a condus interviul, și… înainte de plecare din biroul său, aud o ultimă întrebare: „-Deci, l-ați cunoscut pe dr. Murray!?, Ați slujit alături de dr. Murray?” „-DA”, am răspuns eu răspicat. „-Atunci - zise funcționarul - așteptați-mă aici, ca să mă duc să sun la Washington, ca să obțin numărul de Green Card, ca să nu mai așteptați câteva luni până la obținerea numărului…!‟ În timp ce funcționarul plecă din biroul său pentru împlinirea celor legale, după cum ne promise, eu și d-l Anton ne-am închinat în fața sfintei cruci, mulțumind lui Dumnezeu pentru toți și pentru toate. Întorcându-se de la postul de comandă INS, de unde sunaseră la Washington, funcționarul îi dădu o adeverință d-lui Anton, felicitându-l că e asigurat cu Green-Cardul, pe care-l va primi prin poștă în 2 săptămâni. Și așa a fost.
M-am întrebat, eu, și „complicele meu”: este aceasta o minune a Sfintei Cruci, sau ce? Peste câțiva ani, în ziua de 8 noiembrie 2006, Ziua Arhanghelilor Mihail și Gavriil, aveam să fiu martor al încă unei minuni, ziua în care s-a decis soarta de rezidență permanentă a peste 20 de conaționali de-ai noștri, datorită minunii săvârșite de Arhangheli. Cititorul acestor rânduri poate să zică ce vrea, însă prin Sfânta Cruce învingi orice și pe oricine, iar „cu Arhanghelii te pui!?”
Martor îmi este Dumnezeu!
7. Tot de-ale Imigrării: Romica Puceanu primește azilul politic pe loc
Generația tânără poate că nici n-a auzit de Romica Puceanu. Pentru împrospătarea memoriei noastre și încunoștiințarea tineretului, menționăm că Romica Puceanu, o vestită cântăreață de muzică țigănească (iertare…! „manelească‟, sau „rromă”, cum se zice prin vremurile de astăzi!), s-a născut în anul 1928, în Bucuresti, într-o familie de cântăreți vestiți. A debutat în muzică la numai 14 ani. In perioada 1960-1970, Romica Puceanu a devenit o artista neîntrecută pe scena muzicii lăutărești. Înainte de 1989, fiind invitată să cânte la unul din picnicile bisericii noastre, Romica Puceanu a luat hotărârea să ceară azil politic în America. Despre întâmplarea cu azilul politic în America voi vorbi, în cele de mai jos. Mai întâi însă voi menționa faptul că, după 1989, Romica a decis să se reîntoarcă în România (cu toate că avea rezidență permanentă în America!), găsindu-și sfârșitul la 19 octombrie 1996, intr-un accident de mașină, mergând de la București, către Constanta, unde urma să cânte la o nuntă.
|
|
„Cânta minunat, mânca-ți-aș!”, glăsuia o un grup de meseni. Își făcuse mulți acoliți, sau „fani!”, cum se spune în vremurile de astăzi, însă aceste prietenii sunt, de regulă, de scurtă durată.
Într-o zi, la scurtă timp după picnic, mă trezesc cu un telefon de la Mariana Cadia, prin care îmi comunică, că o are în gazdă pe Romica Puceanu, care, la rândul ei mă roagă să o ajut să-i completez formularele de „cerere de azil politic” în America, și să o însoțesc după aceea la imigrare ca să ceară „azil politic”. După cum, niciodată, dar chiar niciodată, nu am refuzat pe nimeni care mi-a cerut ajutorul, am rugat-o pe dna Cadia să o aducă pe Romica Puceanu la oficiul parohial ca să-i împlinesc dorința, adică completarea formularelor de cerere pentru azil politic în America.
Am tot lucrat noi vreo 2-3 ore la completarea numitelor formulare și, în după amiaza respectivă, înainte de a o transporta pe Romica la reședința Marianei din Balboa Blvd (Van Nuys), am hotărât ca, mai întâi să ne oprim la oficiul INS din Los Angeles, să vedem dacă oficiul este deschis a doua zi.
|
Știam că INS nu este deschis într-o anumită zi, pe la mijlocul săptămânii, însă nu-mi reaminteam exact în care zi. Pe vremurile acelea, pentru a depune hârtiile de azil politic trebuia să te prezinți la INS cam pe la orele 4:00 dimineața, să stai la coadă cca 3 ore, până pe la orele 7:00 dimineața, când se deschideau oficiile de Imigrare, dacă doreai să primești audiență în aceeași zi. Altfel, mergeai degeaba la imigrare, care pe la orele 4:00 pm se închidea și, așteptai zadarnic în sală, o zi întreagă, dacă nu aveai un număr de ordine, luat dis-de-dimineață, care să-ți asigure intervierea.
Noroc, sau binecuvântare, luați-o cu doriți, însă, ajungând cu Romica la imigrare (INS), înaintea închideri oficiului, pentru a constata dacă oficiul va fi deschis a doua zi, vedem că în oficiul care era, încă, deschis nu mai era nimeni. Așteptam vreun funcționar, care să ne spună dacă a doua zi oficiul este deschis. Pe neașteptate, apare un funționar (o doamnă de culoare), care tocmai terminase ultimul interviu al zile și, obosită, pe un ton extenuat, întrebă: „who is next!?”, adică – „Cine urmează!”. Având toate formularele completate, mi-am permis să răspund: - „We are next!”, fără să mă dezmeticesc că respectiva funcționară era unul dintre ofițerii care conduceau interviurile pentru cererile de azil politic în America.
Ne-a invitat în oficiul său. Era obosită până peste poate. A început examinarea. După câteva întrebări rutinale, Ofițerului INS, fiind foarte obosită, fiind la sfârșit de zi după cum am spus, trece în fugă peste "chestionarul-document", și se adresează direct, informal, Romicăi "spune doamnă în cuvintele tale de ce crezi că te califici să primești azilul politic?". Atunci eu, mi-am luat inima'n dinți și, am îndrăznit să mă adresez funcționarei de imigrare, spunându-i: „- Iertați-mă că îmi depășesc rolul de interpret, însă, și eu sunt născut în România. Dumneaei, nu a explicat convingător faptul că este de „etnie romă - țigancă” (gypsy), o minoritate persecutată în România și, ca atare, îi este frică să se întoarcă în România fiindcă știe ce o așteaptă. Poate chiar moartea, pentru că face parte dintr-un grup minoritar, dar și pentru că a vizitat America. Incredibilă scenă! Funcționara, obosită cum era, bate cu pumnul în masă și, oarecum reproșându-ne că nu ne-am făcut lecțiile, afirmă: „-De ce nu mi-ați spus de la început că este țigancă, că este parte din grupul minoritar persecutat de comuniști, …etc!?, și spre surprinderea noastră, aud expresia: „political asylum granted!” (adică, i se acordă, pe loc, Romicăi Puceanu, azil politic!). Românul are o expresir:„ Prost să fii, noroc să ai!‟, care în interpretare, s-ar putea traduce: „- În America, țigan (sau de culoare!) să fii! și azil politic ai‟. Romic Puceanu, dragă, odihnește-te în pace în împărăția cerurilor, cu azilul politic american, cu tot!
8. Preotul Ioan Andrișoaia și gafa de la interviul de imigrare
„Merg în Las Vegas să-mi preiau slujba!”
Era în luna mai a anului 1994, între duminica Tomii și duminica Rusaliilor. Era perioada în care, dimpreună cu alți 5 colegi, protopopi ai diocezei ROEA „Vatra Românească”, îl însoțeam pe IPS Nathaniel într-un Pelerinaj la Locurile Sfinte ale României, la invitația PF Patriarh Teoctist, așa după cum am descris în detaliu într-un capitol anterior.
Eram încă în București, de unde s-a și început pelerinajul, când, pe neașteptate, un preot înalt, cu barbă surie, mă acostează, spunându-mi numele său, Ioan Andrișoaia și faptul că a venit să mă întâlnească la sfatul părintelui Gelu Bogdan (Bogdaproste), pe care-l cunoscusem personal, fiind student cu câțiva ani înaintea promoției mele, la Institutul Teologic Universitar din București.
După plecarea mea din țară, am aflat din presă că preotul Gelu Bogdan devenise parohul Bisericii Sfânta Vineri. Biserica Sfânta Vineri, monument istoric, a fost rasă de pe fața pământului, cu buldozerele, la ordinul Elenei Ceaușescu, în numai câteva zile, în iunie 1987. Părintele Gelu Bogdan se împotrivise feroce acestei nelegiuiri, îndemnând credincioșii să facă un cordon împrejurul bisericii, ca biserica să nu fie demolată. Părintele a fost încarcerat pe întreaga perioadă a demolării bisericii, apoi eliberat, fiindcă era un protestatar foarte vocal.
Cu o asemenea carte de vizită și cu o asemenea recomandare nici că am avut vreo alternativă, decât să-l ascult pe părintele coslujitor Ioan, care era cu aproape 2 ani mai în vârstă decât mine.
Mi-a povestit pe scurt despre viața sa și despre încercările vieții. Era, de loc, de prin părțile Sucevei. Fusese căsătorit și, din căsătorie, s-a născut unicul fiu, Petruț. Acum era văduv.
|
|
Soția sa, diagnosticată cu cancer, stadiul avansat, a făcut tratament în România și în America. Părintele Andrișoaia fusese ajutat de preotul de la Biserica Antiohiană Sf. Marcu, din Denver, Colorado (astăzi ajuns episcop) să ajungă cu soția în America, pentru tratament. Din nefericire, nu s-a putut face nimic să I se salveze soția. S-a întors în țară, unde preoteasa a trecut la Domnul. Rămas văduv de tânăr, și cu un copil minor de cca 8 ani, părintele Ioan a reflectat rugător asupra planurilor sale de viitor. Între variante se afla și aceea de a pleca în America, ca misionar. Acesta a fost și scopul întâlnirii noastre. I-am explicat că procesul de găsire a unui loc de lucru la o parohie din America, care să-l sponsorizeze printr-un contract de lucru, este unul îndelungat, însă realizabil.
I-am sugerat că ar fi mai bine să plece în America cu o viză de turist. Odată ajuns în America, cu binecuvântarea unuia dintre Ierarhii Români, care ar avea vreo parohie disponibilă pe continentul american, care are nevoie de un preot român, numita parohie ar putea, cu binecuvântarea Ierarhului, să petiționeze la INS pentru angajarea sa, prin programul de vize religioase (religious visas).
|
Vrând companiune pentru situația sa, în ceas de taină, i-am vorbit Vlădicului Nathaniel despre părintele Ioan. IPS Sa mi-a spus că ar fi o posibilitate să-l trimită în Las Vegas, unde parohia românească de acolo să-l angajeze, după ce părintele și-ar rezolva statutul legal în America.
M-am învoit cu părintele că-l voi ajuta cu o invitație de turist din partea parohiei Sf. Treime din Los Angeles. Un turist nu are drept de lucru în America, până ce INS îi acordă acest drept.
Oferindu-i acea invitație de turist, părintele Ioan și-a aranjat călătoria, dimpreună cu fiul său minor, Petruț. În ziua sosirii sale la LAX – Aeroportul din Los Angeles, l-am așteptat să treacă prin vamă, însă... l-am așteptat, și iarăși l-am așteptat vreo 2 ore și, părintele nu mai apărea. Am crezut că a pierdut cursa. Când deodată, aud la megafon: -„Pastorul Constantin Alecse este rugat să se prezinte la poarta X”. M-am prezentat la locul indicat, fără să știu ce se întâmplase. Mi s-a comunicat că în aeroport se află un bărbat și un copil, cu care nu se poate comunica, spunând că merge în Las Vegas să muncească. Mi-am dat seama atunci că părintele nu prea a înțeles cum lucrează acest mecanism de imigrare și care este procedura pas-cu-pas, pentru a fi împlinit planul său de angajare în Las Vegas. Era cât pe-aci să fie trimis înapoi în România, cu prima cursă, dacă nu l-aș fi așteptat eu la aeroport. Le-am explicat organelor de imigrare din aeroport că biserica ce o păstoresc, într-adevăr le-a trimis părintelui Ioan și fiului Petruț o invitație de turism. Le-am explicat de asemenea că, invitaților noștri le-am promis că pe întreaga perioadă a sejurului lor îi vom ajuta să viziteze mai multe orașe și state, între care și Las Vegas, Nevada. Așa s-a deslușit misterul cu Las Vegas și, călătorii așteptați au fost eliberați din vamă.
Potrivit celor plănuite în România, la mai puțin de un an de zile, părintele Ioan și-a rezolvat toate problemele de imigrare, iar Vlădicul Nathaniel l-a numit preotul bisericii Sfânta Maria din Las Vegas, pe care a păstorit-o o perioadă de timp relativ scurtă (1-2 ani), după care a fost relocat în Canada, unde a păstorit 2 biserici: Biserica Sfânta Treime, din Vancouver (1995-1997), iar din 1998 Biserica Sfântul Andrei, servind nevoile spirituale ale romanilor crestini ortodocși din Lower Mainland, mai bine de un deceniu. În februarie 2008, a plecat la Domnul, fiind prohodit de preoții români din împrejurimi. Dumnezeu să-l ierte!
9. Am încălcat treptele ierarhice și m-a mustrat Vlădica +Nathaniel
„- De când ești protopop și peste Alaska?‟
|
|
Prin anii când slujeam la Londra (1976-1979), am cunoscut un român, marinar, care trăia în Alaska și, care făcea o vizită în interes de serviciu prin Europa, oprindu-se și la Londra. Peste câțiva ani, după 1980, când mă stabilisem în America, am ținut legătura, prin corespondență, cu acel marinar. Odată ajuns în Los Angeles (1982), m-am trezit cu un telefon de la acel conațional, alaskian, care-mi spuse că dorește să mă viziteze în Los Angeles, fiindcă vaporul pe care era îmbarcat, plecând din Alaska către Mexico, va face o oprire de 48 de ore în Long Beach, California, în care perioadă de timp ar dori să mă viziteze și pe mine la casa parohială. În toată această perioadă de timp, după 6-8 ani de când îl întâlnisem pe marinarul nostru pentru prima dată în Anglia, legăturile duhovnicești au fost stabile.
Pentru a dezvolta subeiectul la care urmează să mă refer, menționez că În 1984, la recomandarea PS Sa Episcop +Nathaniel, Congresul Episcopiei ROEA a aprobat înființarea Protoieriei Coastei Pacifice, și numirea subsemnatului în oficiul de protopop.
Întâmplarea în cauză s-a petrecut, prin anul 1985, deci după ce eu devenisem protopop al Protoieriei Coastei Pacifice.
|
Cred că era pe la începutul anului 1985 când am fost contactat de fratele marinar cu rugămintea de a-i ajuta, pe el și pe cei câțiva cocetățeni ai săi care locuiau în Kodiak, Alaska, cu o scrisoare de invitație a unui preot din Dobrogea, ca să vină într-o vizită de Sfintele Paști, să le slujească și lor un „Paște Românesc”.
Acum aveam și o autoritate eclesiastică importantă, protopop pe coasta Pacificului. Simțeam că stăpânesc Întregul Pacific. Parcă Tot Pacificul asculta de mine.
|
|
Mi-a transmis și datele de care aveam nevoie despre acel prelat din Dobrogea, pe care urma să-l invit în Alaska, în misiune limitată.
L-am sfătuit pe marinarul nostru să meargă la Catedrala Rusă (OCA) Învierea Domnului, din Kodiak, să ceară sfătuire de la rectorul catedralei, privind posibilitatea închirierii unui spațiu mic, pentru a se oficia o Liturghie Pascală în limba română, pentru grupul restrâns din Alaska. După cum fusese sfătuit, inimosul nostru marinar a mers la preotul catedralei, expunându-i cazul cu venirea din România a unui preot canonic (invitat de ROEA, Protieria Coastei Pacifice), să slujească la Sfintele Paști. Cererea sa avea două solicitări: punerea la dispoziție unui spațiu și, oferirea sfintelor vase și a celor necesare pentru slujire.
Nu am realizat că preotul catedralei nu făcea nimic fără știrea și binecuvântarea Chiriarhului său, pe vremea aceea PS Sa Gregory (Afonsky), Arhiepiscop de Sitka și Alaska.
Urmând calea ierarhică, Arhiepiscopul Gregory îl contactară pe fratele său întru Hristos (OCA), PS Sa Nathaniel, ca să verifice toate cele prezentate lui de marinarul român, inclusiv cererea de invitare a preotului din România, emisă de Protoieria Coastei Pacifice, semnate de subsemnatul, protopop.
|
Ce a urmat, bănuiesc că ghiciți cu toții. Am primit un telefon de la Vlădica +Nathaniel, în care, pe un ton cam furios, mă întrebă: - „- Părinte Alecse, de când ești protopop și peste Alaska?”. Sincer, la început nici că am înțeles întrebarea, însă când a început să-mi explice că este vorba de scrisoarea de invitare a preotului din România, am realizat gravitatea cazului. Toți urmaseră „calea ierarhică”, numai eu nu. Adică, pentru invitația trimisă preotului din România, nu cerusem și nici nu primisem binecuvântarea Vlădicului.
Cu toate acestea, ca să dezamorsez bomba, am apelat la o glumiță, știind că Chiriarhul are și simțul umorului, și i-am răspuns „pe un ton de mironosiță”, asememea fecioarelor neînțelepte din parabolă, prinse la venirea mirelui fără de mir (Mt. 25, 1-13; Lc. 21, 37-38): - „- Ah, da, acum înțeleg Prea Sfințite, și dacă am greșit, Vă rog să mă iertați… însă fiind protopop al Protoieriei Coastei Pacifice, și Chairman al Departamentului Misiunii ROEA am considerat că pot să ofer lucrare de misionarism pe toată Coasta Pacificului, din Alaska, până în Mexico….!!!”. A înțeles glumița, și considerând faptul că ceeace făcusem era o acțiune pornită doar din sincera mea dorință de a lucra în câmpul misionarismului orthodox pe pământ American, cu o voce degajată îmi spuse: „ -Ai toată binecuvântarea mea, însă, pe viitor, dă-mi și mie de știre despre astfel de decizii majore, altfel ți se urcă la cap, și te vei crede că ești Episcop”. Un cuvânt părintesc mai potrivit nici că se putea. Sunt sigur că, în România, nu s-ar fi putut întâmpla așa ceva.
10. A mușcat-o câinele, și biserica era cât pe-aci să plătească daune
(Așa-i când faci bine cui nu trebuie, primești pedepse murdare!)
În anii în care familia Bobonea era administratoră a bisericii Sfânta Treime, Ion „capul familiei”, cum îi plăcea să-și spună, s-a gândit să facă un țarc între apartamentul casei parohiale, unde locuia, și zidul despărțitor de vecinătate (în partea de nord a clădirii), unde să-și țină câinele.
Celălalt apartament, în partea de sud a casei parohiale era închiriat unei doamne, care avea o fiică (Simina K.), pe care o întreținea, cu toate că pe-atunci era trecută de 30 de ani, și ar fi putut întrețină singură. După decesul mamei, fiica a continuat să locuiască în acel apartament, însă nu a mai plătit chiria lunară. În termeni legali, i s-a cerut să vacanteze apartamentul, dacă nu plătește chiria. Respectiva persoană, cunoscând toate șiretlicurile legale, subînchiriază prietenului ei acea locuință, astfel ca să mai locuiască în acel apartament, încă vreo 3 luni, fără să plătească chirie.
|
|
Între timp, fie că administratorii nu au asigurat ținerea în țarc a câinelui, care ar fi mușcat-o pe acea chiriașă, sau mai degrabă aș crede că locatara neplatnică a recurs la încă un șiretlic, lansând scenariul că a fost mușcată de câine, probând fapta cu un certificat de la un doctor, un document fals, așa după cum aveam să aflăm mai târziu, care menționa detaliul curios, cum că pacienta a fost mușcată de o „javră turbată” și astfel, ne-am trezit cu o litigație civilă, adică biserica a fost dată în judecată de chiriașa neplatnică, pentru daune morale și emoționale, pe lângă alte cheltuieli medicale, și de reprezentare către o firmă de avocatură pentru a o reprezenta legal.
|
Astfel că biserica s-a găsit în același timp în situația de procedură legală de evacuare a chiriașei neplatnice, dar și cu o litigație civilă, un process fără fundație. Câtă nedreptate împotriva instituției caritabile și salvatoare!
Am fost atât de consternat de această injustiție, încât, într-un număr al buletinului parohial lunar, ieșindu-mi din fire și, în dorința de a ține parohienii la current cu acest „cazul S.K.”, am făcut afirmația nesăbuită: „ - Dacă într-adevăr chiriașa a fost mușcată și, doctorul, fără să facă teste asupra „jivinei‟ ca să constate dacă a fost sau nu turbată, atunci sunt tentat să dau și eu crezare certificatului medical, care afirmă că după ce a mușcat-o „javră turbată”, a turbat și jivina. Da, ați ghicit, în mai puțin de 2 săptămâni, mi s-a deschis și mie, personal, dar și instituției pe care o slujeam (biserica), încă un proces pentru atentat la persoană, calomnie și denigrare de caracter..
Chiriașa neplatnică și-a împlinit scopul. Adică, încurcați în 3 acțiuni deodată, a mai putut locui în apartament încă 3 luni fără să plătească chiria, până când șerifii au evacuat-o silit. Întrucât, între timp, câinele a murit, după ce turbase!?, datorită respectivei mușcături, cazul s-a închis. Iar, cea de a treia acțiune, adică …denigrare de caracter… și ce mai caracter !?, Coane Fănică, a picat de la sine-și.
Am rămas însă cu 2 lecții bine învățate: a) Unii muritori nu se rușinează și nici nu se tem, nici de oameni și nici de Dumnezeu, și b) Să fim întotdeauna cu luare aminte ce și cum vorbim, și mai ales ce scriem, fiindcă cele spuse, sau scrise, se pot întoarce împotriva noastră.
(Regula elementară a dreptului penal: Ai dreptul să nu răspunzi la nimic, dacă nu ai avocatul cu tine, altfel toate cele grăite se pot folosiîmpotriva ta ...)
11. S-au încăierat, s-au bătut între ei, soldându-se cu un deces, iar biserica era cât pe-aci să plătească polița
În subcapitolul Perioada de tranzit (1990-1994), descriam faptul că după 1989, mulți conaționali s-au repatriat și, foarte mulți se reîntorceau în România pentru prima dată după zeci și zeci de ani. Copleșiți de schimbările de acolo și de sărăcia din Patria Mamă, cei mai mulți și-au schimbat atitudinea de susținere a Micuței Românii, Biserica din America, alegând să ofere suportul lor material celor de acasă, bisericilor din satele din care proveneau… Auzeam tot mai frecvent expresia: „Părinte, anul acesta nu mai pot contribui la biserica dv, fiindcă am contribuit substanțial la biserica din satul de unde am venit, care nu mai are fonduri să continue construcția, poate să-și instaleze acoperișul sau, poate să meargă înainte cu pictura icoanelor”.
Pentru a ridica fonduri la bugetul parohiei, biserica Sfânta Treime a hotărât să închirieze Sala Mare Parohială tuturor celor interesați, membri, ne-membri, dar și vecinilor din Cartierul Hispanic, în care există ca și biserică. De fapt, peste 95% din închirierea sălii parohiale, chiar și în ziua de astăzi, se face de vecinii catolici.
Riscurile luate de comunitatea noastră sunt majore, mai ales când se închiriază sala celor din afara comunității noastre. Trebuie ca pe timpul celor 12 ore de închiriere, oaspeții să fie continuu ajutați și supravegheați, să avem serviciile unei companii de asigurarea liniștei și bunului mers al evenimentelor, trebuie să fie făcută curățenie exemplară imediat după încheierea evenimentului pentru care a fost închiriată sala, și, câteodată, trebuiesc chemate organele de ordine civică (poliția) dacă se întâmplă incidente și ciocniri majore, în timpul, sau la sfârșitul vreunui eveniment, etc…, etc.
|
|
La un astfel de eveniment nefericit mă voi referi în cele ce urmează.
Evenimentul ce-l relatăm mai jos s-a întâmplat în vara anului 1999. Sala Mare Parohială fusese închiriată de o familie de origine spaniolă, pentru un eveniment de familie, la care au participat peste 200 de persoane. După ora 10 noaptea, în timpul petrecerii, mai mai mulți invitați, rivali, s-au luat la bătaie, în spațiul de parcare al sălii parohiale. Încăierarea a continuat în stradă și, unul dintre ei, în timp ce era transportat cu ambulanța, a decedat înainte de a ajunge la spital.
Biserica noastră a fost dată în judecată, pentru suma de peste 5 milioane de dolari americani, pe motivația că nu a avut suficientă pază. Motivația, în timpul procesului, a fost amplificată, între timp solicitându-se detalii privind stabilirea circumstanțelor decesului, dacă încăierarea care a dus la deces a avut loc pe proprietatea bisericii, sau în stradă, pe proprietatea publică.
|
Înainte de a se ajunge în fața judecătorului (în anul 2000), s-au făcut două depuneri de mărturii (depoziții), una din partea administratoarei bisericii, d-na Ana Dan și alta din partea subsemnatului. Ar fi trebuit ca cea de a doua depoziție să fi fost luată președintelui consiliului parohial. Între timp, din nefericire, Mircea Popa, președinte al consiliului la data incidentului, a decedat și, ca atare, preotul a trebuit să fie interogat (depoziție oficială) in calitate de responsabil al cancelariei parohiale. Biserica era reprezentată de avocații companiei de asigurări a bisericii, iar partea adversă, de către avocații angajați de familia defunctului.
Prin numitele depoziții, datoria bisericii, reprezentată de avocații ei, era să dovedească următoarele: a) Biserica nu era aceea care să asigure paza, ci familia care închiriaseră sala, care, prin contract, angajaseră o companie de pază pentru data la care a avut loc evenimentul; b) Vecinătatea și locația unde există biserica, este în siguranță rezonabilă (safety); c) Încăierarea dintre părțile rivale, deși a început în spațiul de parcare al bisericii, s-a transferat, și ca atare a continuat violent în stradă (spațiul public), ducând la decesul individului în cauză, în ambulanță.
|
|
Din nefericire, în timpul depoziției luate administratoarei bisericii, d-na Ana Dan, care, pe de o parte, nu stăpânea suficient de bine limba engleză, iar pe de altă parte, crezând că argumentează în favoarea bisericii, la întrebările ce i-au fost adresate de avocații părții adverse, a răspuns contrar celor discutate de noi (subsemnatul și avocații bisericii), lăsând impresia că biserica este situată într-o locație cu o vecinătate precară, unde se adună bande de infractori (gangs), unde se distribuie droguri, în care survolează aproape seară de seară elicoptere ale poliției pentru asigurarea liniștei. De asemenea, spunea administratoarea, apropape la fiecare eveniment, pentru care este închiriată sala parohială, se întâmplă astfel de încăierări, etc…
|
Depoziția ei încrimina astfel biserica, iar compania de asigurări a bisericii era cât pe-aci să-și retragă acțiunea de reprezentare a bisericii, în acest caz, pe motivația că, la data la care s-a contractat asigurarea, nu au fost dezvăluite aceste lucruri privind siguranța vecinătății.
A urmat apoi depoziția subsemnatului, într-o altă zi. Eu mai trecusem de câteva ori prin astfel de depoziții și, ca atare, aveam ceva experiență în domeniu. Misiunea mea era să dezic toate cele zise de administratoare și să fiu convingător în expunerea punctelor a, b, și c. Făcând ceva repetiție cu avocații bisericii și, în baza experiențelor anterioare, în timpul celor peste 2 ore de depoziție, m-am descurcat cu brio, după spusele avocaților noștri, răspunzând „la subiect” la interogatoriul-capcană al avocaților părții adverse. Întrucât, în general, companiile de asigurări nu doresc să apară în spațiul public că au clienți litigioși și, cred eu, și datorită faptului că avocații părții adverse s-au convins că nu prea au un caz cu mare miză de izbândă, s-a ajuns la o înțelegere între ambele părți, și acțiunea nu a mers mai departe, la judecată, cazul fiind de facto închis. Nici până astăzi nu știm suma exactă plătită de asigurarea bisericii pentru cheltuieli legale, cheltuieli de pregătire a cazului, depoziții, etc…Ni s-a spus numai că suma totală a cheltuielilor a fost sub 20 de mii de dolari. Lecția ce am învățat-o din această litigație este aceea că, în America, este absolut imperativ să ai avocați buni, răspunsurile la întrebări să fie în general „da” sau „nu”, și niciodată acuzatul să nu explice în mod voluntar lucruri de care nu are cunoștință, sau, și mai grav, lucruri de care nu este întrebat în timpul interogatoriului. Așa ne învață și Sfânta Scriptură: ... Cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu… (Matei V: 11)
12. Înțeleciunea unui polițist:
„Ai toate șansele să ajungi în spital, sau la …”
Era prin luna ianuarie. Nu mai știu în ce an și, nici nu cred că ar conta prea mult. Îmi amintesc, însă, că eram în ianuarie fiindcă era luna în care mergeam cu Boboteaza pe la casele credincioșilor. Era într-o zi cam ploioasă, ceea ce cam rar se întâmplă în California. Tocmai terminasem o slujbă a înmormântării, la cimitirul Rose Hills, din Whittier. Înainte să plec spre Los Angeles, îmi ascultai mesajele telefonice, în speranța să nu se fi ivit vreo urgență, la vreun spital. Avusesem deja o zi cam lungă și, eram cam obosit. Aveam, însă, făcute aranjamente de a vizita câteva case, pentru sfințirea de Epifanie, în seara zilei respective. Unul dintre mesaje mă încunoștiință că unul dintre credincioșii bisericii noastre se află în spitalul Presbiterian Queen of Angels, din Hollywood și, că familia bolnavului mă așteaptă la spital. Am pornit-o deci către Hollywood, către spital. Drumul era cam alunecos. Cum ar spune românul, burniță și, s-a așternut un fel de mâzgă pe șosea.
|
|
În graba mea, ca să ajung cât mai repede la spital, am cam pus greutate pe pedala de accelerație și, la un moment dat văd în retrovizor luminile unei mașini de poliție. Am înțeles că acele lumini mă băgau pe mine în seamă și, ca atare, după rânduială, trec de pe o linie pe alta, către dreapta, ca să opresc într-un loc specific pentru parcare din șoselele publice, potrivit regulilor de conducere și de trafic public. Mi se cere carnetul de conducere, actul de înregistrare al mașinii și cardul de asigurare rutieră. M-am conformat. După vreo 2 minute de control, polițaiul mi se adresă politicos. - Văd că ești preot. Te-am oprit fiindcă ai condus cu 15 mile peste viteza legală.
|
Poți să-mi spui și mie de ce atâta grabă?. – Da, domnule polițai, vin de la cimitir, de la o înmormântare și merg la spital să mă rog pentru un bolnav, un enoriaș care este în comă. Familia lui mă așteaptă.
- Hm!, te-înțeleg. Însă, vezi cum este vremea!? Pe o asemenea vreme și cu o asemenea viteză, ai toate șansele să ajungi fie la spital, fie la cimitir, Doamne ferește!. Cred că ar fi mai bine să te rogi pentru d-ta mai întâi, să nu ajungi nici în spital și nici la cimitir. Dacă, însă, vrei să ajungi la spital teafăr, atunci te sfătuiesc să conduci cu multă grijă și cu o viteză regulamentară. Nu-ți dau amendă, însă… ai grijă cum conduci, fiindcă, sunt convins că, comunitatea pe care o păstorești, își dorește să o conduci și pe mai departe.
Lecția acestei întâmplări: Viața omului este un proces continuu de învățătură. Învațăm de la oameni, învațăm de la natură, învățăm, în general, de la întreaga creație a lui Dumnezeu, în toată complexitatea ei, însă mai presus de toate, să nu uităm că numai „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii“ (Pildele lui Solomon I,7)
|
|
