|
|---|
CAPITOLUL IX – SAREA ȘI PIPERUL CAPIT. IX – PILDE NEMURITOARE-„SAREA ȘI PIPERUL” (I). PĂRINTELE PROTOPOP CONSTANTIN ALECSE
|
 |
Taximetristul se conformează. Parcurgerea distanței dintre cele 2 aeroporturi (terminale) să tot fi durat vre-o 10 minute. În timpul călătoriei, eu și soția conversam în limba română. Nu reușisem să ne înghesuim bine, cu toții, pe cele 2 banci din spate ale Taxi-ului de culoare galbenă și, într-un respiro lejer, glăsuiesc către soție: : „-Mulțumim Domnului că am ajuns teferi până în America și că, plecând din New York spre Minnesota, siguranța personală ne este garantată. Mâna lungă a proletariatului, ori cât de lungă ar fi ea, nu ne mai poate ajunge până acolo! |
Mărit să fie Domnul că am ajuns în Canaan, în Țara Făgăduinței, America, la care au visat ai noștri, unde într-adevăr suntem în siguranță și fără teama de a fi urmăriți de securitate!”
Nu am reușit să-mi termin spusele că, de îndată din fața mașinii, ca un ecou, aud în neaoșă limbă românescă: - Aveți dreptate domnule, dar nu fiți atât de categoric privind siguranța dumneavoastră personală, fiindcă, chiar și aici în America, puteți fi interceptați de „fratele mare” de pe Dâmbovița. Am rămas stupefiat. Taximetristul era Român. Însă, și el era sigur pe sineși, înțelegând că și noi, ca și dânsul eram refugiați în America. La terminalul Internațional din La Guardia, unde ne aștepta părintele Florian Gâldău. Părintele Gâldău era o mare personalitate, o legendă în cadrul exilului. Aveam să înțeleg mai târziu valoarea acestei legende - Pr. Florian Gâldău, de la New York. Era arhicunoscut pe Continentul American, de toți românii emigrați în America și, adesea, era comparat cu Statuia Libertații din Ellis Island (New York) pentru toți imigranții, îndiferent de etnia lor, în Lumea Nouă , în această de Dumnezeu Binecuvântată Țară, America.
Taximetristul, care, aparent îl cunoștea foarte bine pe părintele Florian Gâldău, la coborârea noastră din taxi, după achitarea serviciului, glăsui duios și cu multă reverență către „părintele imigranților”: Iubite Părinte, Vă predau încă unul!. Garantat, este de-al nostru!” Și așa, a plecat cuviosul taximetrist, pentru a căra și alți „de-ai noștri”, căci prin 1980, mulți mai eram, Doamne!. Tare mi-aș dori să aud un cuvânt din partea lui. Într-adevăr era de-al nostru. Părintele Florian Gâldău era un personaj, care aproape că nu necesită descripție. Sute de mii de conaționali îl cunosc sau l-au cunoscut și, înțeleg exact ceeace doresc să spun. Fizic, deși scund de statura, era un bărbat frumos, cu părul suriu și cârlionțat, cu uniformă clericală, vestă neagră, anglicană (cămașă cu guler de plastic alb, deschis spre exterior), cu o voce duioasă, plăcută și impunător părintească, la care nu aveai decât să-i răspunzi sincer și fără echivoc. |
2. Lucrător la curățătoria chimică „Vikings…crazy…daisy” Laundry din St. Paul, MN
Abia ajuns în Minnesota, cu o familie formată din 5 membri, al șaselea fiind „pe drum”, am realizat că în această țară, mult râvnită de mulți, „nu prea umblă câinii cu covrigii în coadă”. Credincioșii au fost primitori, generoși și cu multă dragoste de biserică. Primirea ce ne-au făcut-o enoriașii, la sosirea noastră în St. Paul, a fost mai mult decât ne așteptam. Un frate co-slujitor din Dioceza Antiohiană, părintele John Khoury s-a oferit să facă cu mine practică de condus pe mașina-i proprie, ca să-mi pot lua permisul de conducere pentru America.
Paul Muntean, președintele consiliului parohial m-a ajutat să completez formularele pentru obținerea cardurilor de la Administrația Publică (Social Security). Cheltuielile necesare de întreținere a unei familii compusă din 5 persoane depășeau lunar veniturile personale. De aceea am fost nevoit să-mi găsesc de lucru în afara parohiei.
|
Tot datorită amabilității, și conecțiilor părintelui John Khory, am fost angajat la o curățătorie chimică „Vikings…crazy…daisy” Laundry. Nu era muncă grea, însă trebuia să lucrez zilnic câte 8 ore, potrivit unui program cam straniu, 9:00 am -1:00 pm și 4:00 pm-8:00 pm.Problema cea mai mare pentru mine era aceea că, fiind singurul angajat, trebuia să fiu de jurnă 6 zile pe săptămână, potrivit orarului amintit, chiar dacă aș fi fost bolnav. Cea mai grea perioadă pentru mine era Săptămâna Patimilor. Proprietarul, care nu era creștin, nu concepea ca să-i fie prăvălia închisă în timpul programului, mai ales că și făcea verificări inopinate. Am tot lucrat eu acolo cam vreun an. In Săptămâna Patimilor din anul 1981, cu de la mine putere, fără să-i spun proprietarului, am schimbat programul de după amiază, ținând prăvălia deschisă de la orele 4:00 pm-6:00 pm, apoi alergam la biserică pentru a oficia slujba zilnică a deniilor, după care alergam din nou, și țineam prăvălia deschisă între 8:00 pm-la 10:00 pm.
|
|---|
În anul ce a urmat 1982, nu mi-a mai mers. Cred că era în Joia Mare când întorcându-mă de la denie, ca să redeschid prăvălia, îl văd pe David la casierie, așteptându-mă, politicos nu-i mai puțin adevărat cu CEC-ul în mână, ultimul meu salariu de la „Vikings…crazy…daisy”, spunându-mi pe un ton oarecum ironic… „Așa cum scrie la voi în Scripturi, că nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urâ şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”. I-am cerut iertare, i-am mulțumit că mi-a dat oportunitatea de a lucra pentru el aproape un an și jumătate, și am plecat spre casă. Pe drum, reflectând la cele spuse de el, mi-am dat seama că avea perfectă dreptate. „Eliberat” de acea povară, a doua Zi, Sfânta Vineri, și zilele ce au urmat până Sfintele Paști, am trăit cu adevărat Bucuria duhovnicească de a-L sluji cu toată ființa mea pe Hristos Cel Mult Pătimitor, Cel Răstignit, dar și Înviat a treia zi după scripturi.
3. La aeroport, $35.00 în penalizări, pentru un tichet de $1.00 (CEC fără acoperire)
A fost o experiență personală în lumea capitalismului occidental în care prețul necunoașterii, neștiinței și al neglijenței este astronomic. În perioada anilor 1980-1989 biserica pe care o slujeam atunci, și o slujesc și astăzi a sponsorizat, literalmente, sute, dacă nu chiar mii de imigranți, sau cum se spunea pe vremea aceea refugiați politic. Pe lângă formularele legale de sponsorizare, emise de organele de emigrare pentru potențialii refugiați politic, trimise în diferitele lagăre de refugiați (Italia, Grecia, Spania și, chiar, Germania), la sosirea în America a persoanelor/familiilor sponsorizate, biserica se preocupa cu transportarea lor de la aeroport până la biserică sau la locuințele de cazare pe care binevoitorii le ofereau temporar. După aceea, ajutorarea lor se făcea după obținerea documentației de la Administrația Publică (Social Security), prin: primul ajutor federal (welfare), obținerea carnetului de conducere, găsirea unui loc de lucru, etc.
 |
Îmi amintesc un fapt care și acum mă amuză. Așteptasem la aeroportul LAX un frate emigrant. La plecarea din parcarea aeroportului am realizat că nu aveam bani lichizi la mine. De fapt, nici sistemul aeroportului nu era pe atunci atât de sofisticat încât să pot plăti cu un card de credit, de aceea am plătit cu un CEC, ceea ce pare acum o sumă modică. Doar $ 1.00 (un dolar American). Din nefericire, plata am făcut-o cu un CEC, dintr-un cont bancar de la o bancă de la care mă transferaserăm, la o altă bancă, doar cu câteva zile înainte. Așa că respectivul cont bancar era închis de câteva zile. Ați ghicit, CEC-ul de $ 1.00 s-a întors înapoi la banca cu care aeroportul își făcea tranzacțiile financiare, și care m-a taxat cu $ 20.00 (return items).
|
|---|
Așa am învățat, pe pielea proprie, cum funcționează capitalismul – omul slab îl poartă-n spate pe cel gras și, mai este obligat să spună că-i și place.
De fapt, nu suntem noi cei care alergăm după credite? Există și o zicală: Când ai făcut cerere pentru un card de credit, ți-ai semnat singur certificatul de sclavie până la moarte, fiindcă numai prin moarte scapi de înrobirea benevolă.
4. „Cred că m-am rătăcit” – Din cei cca 75.000 km, pentru vizitarea de cunoaștere a parohiei (1982-1983), cca 50% i-am acumulat rătăcindu-mă pe autostrăzile Californiei.
Prin anii 1980-1984 nu exista GPS pentru noi, muritorii de rând. Era acel vestit Thomas Guide, pe care trebuia să-l studiezi înainte de plecarea cu mașina spre destinație. Nu existau nici telefoanele mobile (cellulare) ca să poți comunica cu familia pe care doreai să o vizitezi. Știu că ceeace spun eu acum pare pentru generația de astăzi a fi o poveste de adormit copii, fiindcă în vremurile de astăzi aproape fiecare copil, sau adolescent, are un telefon cellular. Și încă ce telefoane performante, cu busole incorporate, cu acces la GPS, la Internet și toate cele. Aproape nici mie nu-mi vine să cred că sunt atât de bătrân și că am trăit acele vremuri, atât de ne-tehnologizate. Am trăit, cum s-ar zice, la „coada vacii”.
 |
Ajuns în Los Angeles, am fost binecuvântat să moștenesc de la înaintașul meu, Părintele Richard Grabowski, 2 carnețele cu ADRESELE DE CONTACT ale parohienilor Bisericii Sfânta Treime. Un carnețel cu coperți verzi: Adresele enoriașilor. Celălalt cu coperți de culoare neagră: Adresele comunicanților, adică a celor care nu își plăteau taxa de membrie la biserică, însă beneficiau de slujbele bisericii, plătind danii la biserică, doar atunci când aveau nevoie de slujbele bisericii (botezuri, cununii, înmormântări, parastase, etc.). În aceste carnețele, pentru fiecare adresă de contact exista o cartotecă: pe de o parte numele, adresa și numărul de telefon a persoanelor/familiilor înscrise, iar pe verso: direcții precise privind ruta de călătorie până la respective adresă. Am numit acele 2 carnețele Thomas Guide-ul Bisericii Sfânta Treime. |
|---|
Fiind însă un nou venit în metropola californiană (i.e. Arhiepiscopul Valerian numea Los Angeles-ul o plăcintă care se întinde cât vrea ea!), în dorința mea de a cunoaște fiecare familie ce ținea legătura duhovnicească cu Biserica Sfânta Treime, mi-am plănuit să vizitez toate aceste familii în primele 6 luni de la sosirea mea aici, mai ales că beneficiam și de 2 evenimente religioase care-mi ofereau această oportunitate: Crăciunul (mersul cu tradiționalele colinde) și Boboteaza (mersul cu Sfințirea Caselor).
Cred că nu exagerez, însă mai mult de jumătate din zecile de mii de km, pe care i-am parcurs, în perioada de vizitare și cunoaștere a credincioșilor, i-am horbecăit, rătăcindu-mă pe autostrăzile californiene.
 |
Îmi reamintesc de o întâmplare nostimă. Plănuisem o vizită la casa unui credincios, la cca 40-50 de mile. Mi-am făcut lecțiile, ajutat de Thomas Guide, și am pornit la drum. La o încrucișare de autostrăzi, cred că am apucat-o greșit pe o autostradă. Orientându-mă după mersul soarelui, eram tot mai convins că merg într-un sens greșit. Am decis să ies din autostradă și, la ieșire intru la prima stație de alimentare cu gaz (gasoline station), și mă adresez vânzătorului: „Iertați-mă, însă cred că m-am rătăcit! Credeți că mă puteți ajuta?” |
|---|
Vânzătorul se uită la mine, realizează, după cămașa clericală cu care eram îmbrăcat, că sunt preot și, măsurându-mă cu privirile din cap până-n piciare, cuteză a mă întreba, glumind: „Sunteți preot, nu-i așa?” „Da”, am răspuns eu fără ezitare. „Hmm – zise arabul – dacă dumneata, care ești pastor, te-ai rătăcit, atunci cât de pierdută (lost!) poate fi turma pe care o conduci?!”. N-a spus-o cu răutate, ci a fost doar o glumă, a râs și și-a cerut iertare dacă gluma lui a fost ofensivă. Mi-a oferit o hartă a localității marelui Los Angeles, și chiar mi-a desenat pe hartă traiectoria pentru a ajunge la destinație.
5. Accidentatul protestant juca fotbal în timp ce colecta ajutor social (welfare)
În vremea președenției lui Jimmy Carter, cel de al 39-lea președinte al Americii (1977-1981), credincios al religiei Baptiste (Southern Baptist), au fost admiși în America mii și mii de Baptiști, Penticostali, Adventiști și Pocăiți, pe motivul că erau persecutați în România, ca și minoritate religioasă. Cei mai mulți dintre ei s-au stabilit în Statele California, Illinois și Georgia. În Georgia era chiar o Asociație Baptistă Română, condusă de Angela Popovici (fiica pastorului Pete Popovici din Los Angeles), agenție ce primea fonduri guvernamentale pentru sponsorizarea numitelor minorități religioase.
Întrucât majoritatea celor nou-veniți în America nu conversau în limba Engleză, Șeful Serviciile Sociale din Sacramento, Armando Hera Rodriguez, m-a acreditat drep interpret de Engleză-Română pentru felurite necesitați sociale ale noilor emigranți: Welfare Department, Social Security, Imigrare și Naturalizare, problem medicale, etc. Această poziție mi-a oferit posibilitatea să înțeleg mentalitatea și, procesul de ajustare și integrare a noilor veniți în societatea americană. Atributele mele de traducător și de interpret, erau folosite de Serviciile Sociale pentru Românii Ortodocși, Baptiști, Penticostali, Adventiști și Pocăiți, deopotrivă. Cei mai mulți dintre protestanți, pentru care prestam servicii de traducător, nici măcar nu mă cunoșteau/recunoșteau. Din cei câțiva ani de servicii de interpretare, un caz aparte mi-a rămas în amintire. Este vorba de un caz, cu un adventist, care avea soție și 5 copii. Suferise o “accidentare gravă” la locul de lucru. Am fost solicitat să traduc, în cadrul unei întâlniri, la Oficiile de Avocatură, la cererea avocaților ce reprezentau Compania de asigurări, care-i plăteau lunar, pentru o evaluare medicală, care se făcea periodic. Accidentatul a sosit la Firma de Avocatură în 2 cârje și, ajutat de un băiat minor. Avea o mimică specifică omului aflat în dureri. Chiar că îmi venea și mie să-i plâng de milă.
|
|---|
Fără îndoială că, mai ales aici în America, cazuri de acest fel sunt cu miile, dacă nu chiar cu milioanele. Unicitatea acestui caz însă a constat în răspunsul halucinant, atunci când a fost pus în fața probelor: - „Cum de poți juca botbal, dacă ești în atâta suferință?” Răspunsul: Dumnezeu mi se arată noaptea, dinaintea meciului, mă însănătoșează perfect, pe durata jocurilor, după care, ajungând acasă, după meci, revin la starea dinaintea vindecărilor”.
6. „Olar Enterprises” și Agenția „David Loren & Associates”
Este binecunoscut faptul că familia Nicolae și Ana Olar era una dintre cele mai înstărite familii românești (dacă nu chiar cea mai bogată) din California anilor ‘80-‘90. Deținea străzi întregi cu clădiri de lux în cele mai bune localități, de-a lungul plajelor Pacificului, localități exclusive. În același timp, dl Olaru era el însuși un dezvoltator edilic (developer), luând adesea drept asociați mulți din membrii comunității româno-americane din California, în dorința sa de a ajuta comunitatea în creșterea ei economică. Angajații săi erau în majoritate români, de diferite vârste, cărora le încredința variate poziții, potrivit cunoștințelor, experienței și abilității fiecăruia în parte: administrator de clădiri, diriginte de șantier, lucrători pe teren, cu responsabilități și compensații pe măsură, etc. Se zicea pe vremuri că „Nicolae Olaru hrănește jumătate de comunitate”.
Din binecuvântate pricini, subsemnatul a devenit chiar din primul an agreat de familia Olar, devenind atât de apropiat de ei, încât mă consideram un membru al acestei familii. Familia Olar avea 3 copii, 2 băieți și o fată. Atunci când au venit din Banatul Yugoslav în America, nu apucaseră să-și boteze în Yugoslavia 2 dintre cei 3 copii ai lor. Astfel că, deși adolescenți, subsemnatul i-am botezat pe Marinica și pe Gabriel, iar cu ceva ani mai târziu, i-am cununat pe Lucian și Marinica.
a). Prima tranzacție
Devenind foaste apropiați, dl Olaru îmi popusese să-i ofer mașina mea (un Mercedes StationWagen) în schimbul unui „share” (una din cele 2 case ce se construiau pe un loc, divizat în 2), aproape de Ocean.
Cu ani înainte, sponsorizasem un refugiat politic, tot din Banatul Yugoslav (DI), automecanic, specializat în Germania la fabrica Mercedes-Benz Autostiegler. Drept recunoștință, mi-a propus să mă ajute să-mi cumpăr un Mercedes-Benz Stationwagen, având acum o familie cu 4 copii.
 |
Mi-a spus că știe de carcasa unui astfel de Mercedes (de cca 1 an vechime), consumat în flăcări, ce se poate achiziționa pe cca $3,000.00. De asemenea, fiind Dealer, a putut cumpăra un motor adecvat, pe suma de $5,000.00, și scaunele cu tapițerie cu tot pe cca $2,000.00 – Mâna de lucru era asigurată, fără cost, pe o perioadă de timp de cca 6 luni, adică asamblarea, în timpul său liber. M-am învoit cu el, și astfel am devenit proprietarul unui Mercedes-Benz, aproape nou, pentru o sumă de $10,000.00, care valora pe piață, nu-i mai puțin adevărat, cu titlu de „salvaged” (recuperat) de peste $50,000.00. |
|---|
Apariția mea cu o astfel de mașină în comunitate, a stârnit gelozia multora, chiar și celor mai avuți, care s-au și grăbit să mă eticheteze că sunt în solda Bucureștilor, altfel de unde aș fi avut bani să achiziționez o mașină atât de scumpă, dacă nu din banii comuniștilor de la București. Realitatea era că o achiziționasem din economiile mele de cca $2,500.00, iar diferența de cca $7,500.00, împrumut pe cardurile de credit.
Aceasta era prima mea tranzacție financiară (afacere) cu dl Olar. I-am oferit Mercedes-ul, mi-a oferit una dintre cele 2 case în construcție, aproape de Ocean. La terminarea construcției, tot dl Olar, constructorul magnat din Palos Verdes, m-a ajutat la una din băncile cu care făcea afaceri să primesc un împrumut convențional, care să plătească împrumutul de construcție al casei. Tot domnia sa, prin agenția proprie, prin care făcea tranzcțiile imobiliare, a găsit și chiriaș pentru acea casă. Astfel că, chiria lunară încasată plătea ratele lunare la bancă, taxele de proprietate, etc., dar rămânea și un surplus de cca $500.00/lunar, echivalentul a cca jumătate din salariul meu. Să nu uităm acele vremuri, vremurile președenției lui Ronald Reagan, când America a cunoscut una dintre cele mai prospere creșteri economice. Astfel că în cca 8 luni de zile, valoarea acelei case crescuseră cu cca $80,000.00.
b). A doua tranzacție
În mai puțin de un an, dl Olar îmi propune să vând respectiva casă, având deja cumpărător, la care se poate face un profit de cca $80,000.00. M-am învoit și de această dată. Mi-a propus ca jumătate din respectiva sumă să o folosesc drept acont (downpayment) pentru o casă, unde familia mea să se mute de la casa parohială (dlui ajutându-mă să mă calific pentru acea achiziție) iar cu cealaltă jumătate să intru într-un nou proiect, asemănător cu cel dintâi, și în aceleași condiții. Zis și făcut. Astfel că în 1984 mi-am cumpărat casa din 9525 Petit Ave., North Hills, CA. În același timp eram și deținătorul unui nou „share”, primul fiind pe Strada Lucia, iar cel de al doilea, pe Strada Irine, cu 2 străzi mai aproape de Ocean, în orașul Regondo Beach, CA.
c). Următoarele tranzacții
Perioada anilor 1985-1990 a fost pentru dl Olar, poate cea mai prosperă din viața sa. Știind că îmi obținusem licență de Vânzări/Cumpărări Imobiliare, licență de Notar Public, dl Olar m-a sfătuit să deschidă, în parteneriat cu încă 2 persoane, deținători de licențe de Brokers Imobiliari, o Agenție de Vânzări/Cumpărări Imobiliare, în Valea San Fernando, "David Lauren and Associates, Inc." (Granada Hills, CA 1986).
Cele mai multe tranzacții Imobiliare ale afacerii Olar Enterprises, se făceau prin acest Agent Imobiliar. Și vorbim de millioane de dolari americani. În parteneriat cu dl Olar, în perioada 1988-1989, subsemnatul ajunseseră proprietarul mai multor apartamente în proiecte noi, clădiri nou construite în Glendale, Burbank, San Pedro și Long Beach, să nu mai amintim de casa din North Hills unde locuiam încă din 1984. Toată lume știa de aceste afaceri imobiliare în care eram implicat. Totul era legal, aplicându-se legile și principiile capitaliste ale dreptului de proprietate. După cum am spus mai sus, succesul meu economic a stârnit multă gelozie. Unii rău voitori au început o campanie acerbă de denigrare împotriva mea, cu atacuri virulente împotriva întregii mele familii.Inițierea războiului din Golf (1991) aducea după sine și Americii un declin economic. Companii mari din California s-au mutat în Nevada, Arizona, sau pe Coasta Nord Vestică, Oregon sau Statul Washington. Odată cu plecarea „barosanilor financiari” din California s-a creat un vacarm economic. Milioane de oameni și-au pierdut serviciile și, la rândul lor, s-au mutat din California în statele unde se muaseră companiile foștilor lor angajatori. Clădirile cu apartamente și condominium-uri scumpe au devenit aproape goale. Tribunalele au fost inundate cu cereri de insolvență, din partea multor companii mici și mijlocii. Băncile au devenit fără voia lor proprietarii clădirilor pe care le finanțaseră. |
|---|
Din nefericire, și titanicul imobiliar „Olar Enterprises” s-a înscris în această listă și, odată cu el, asociații săi, printre care și subsemnatul. S-a pierdut totul, și de către toți. Așa se întâmplă în capitalism când se construiește pe „temelie de paie” și cu speculații financiare. Am pierdut mai întâi „share-urile‟ imobiliare (cca 8 apartamente, plus 2 care erau doar în curs de construire în San Pedro), am pierdut agenția de Imobiliare, unde eram acționar, și în final casa unde locuiam în North Hills. În 1993 am căutat să închiriez un apartament în Santa Clarita, înainte ca „întregul credit” să-mi fie ruinat, și altfel să nu pot nici măcar să mă calific drept chiriaș. Singurul lucru ce nu am pierdut a fost familia, slujirea, și zâmbetul de pe buze. Americanul are o expresie „easy come, easy go!”, adică „ușor s-a realizat, și tot atât de ușor s-a pierdut!”, cu toate că nu a fost deloc atât de ușor de realizat. Ceea ce mai pot spune, la acest subcapitol, despre acele timpuri, că acei rău-voitori care din gelozie mă atacau vitriolic, în trecut, la știrea că am pierdut totul, au jubilat în sinea lor, dar n-au mai scris nimic împotriva mea. Câțiva dintre ei chiar mi-au cerut iertare. Pe toți i-am iertat, și pe cei mai mulți dintre ei i-am înmormântat. Așa se scrie viața, pe capitole. În acea perioadă mi s-a reamintit prin gura dreptului Iov: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!" (Iov I, 21).
7. Zăngănitul cătușelor, în Ajun de Crăciun – Crăciunul anului 1987 nu-l voi uita toată viața
Pentru mine, în timpul celor 40 de ani preoție, Sărbătorile Crăciunului au fost, după Sfintele Paști, cele mai frumoase sărbători, cu tradiții, colinde și multă încărcătură duhovnicească.
Chiar înainte de prăznuire, de când mă știu, cu 5-6 zile înainte, am organizat cete de colindători, cândva formate numai din adulți, apoi ani de-a rândul numai din tineret, iar în vremurile mai apropiate, din tineri și vârstnici, purtând la casele enoriașilor mejajul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos. Tineri, care, astăzi sunt căsătoriți, la rându-le cu copii aranjați la casele lor, adesea îmi mărturisesc că, cele mai frumoase amintiri pe care le poartă în suflet, sunt anii în care m-au însoțit cu colindatul.
Petru mine întotdeauna Colindatul a atras o mare responsabilitate: organizarea colindatului, anunțarea gazdelor, organizarea grupelor de colindători, condusul mașinii (întotdeauna am fost șoferul de bază al colindătorilor), dirijarea grupului de colindători pe care-l conduceam, etc... Erau însă și peripețiile, bucuriile și momentele hazlii din acele perioade. Mă bucuram când tineretul avea sârg să mă însoțească cu colinda. Pe tot timpul traseului, și datorită distanțelor mari dintre gazdele plănuite pentru vizitare, tinerii își depănau aminiri, spuneau glume (odată un năzdrăvan de colindător, a legat șireturile de la teniși, ale unora de ații, iar la coborâre prin portiera din spate a van-ului, au căzut unii peste alții, ca sacii de cartofi!). |
|---|
Drept răsplătire, pentru prezența și eforturile lor, încheiam zilnic colindatul la un McDonald, a le oferi un hamburger, un French fries, un coke, sau ce doreau ei.
Cu adulții era diferit. Gazdele primitoare le oferea ofrande adesea de post (câteodată și de dulce, pentru nepostitori!), însoțite de un pahar de pălincă (ha, ha!) sau ce avea gazda în casă, aflată în pline pregătiri de Crăciun.În acest subcapitol doresc a menționa o întâmplare sau două, din timpul acelor ani. Eram cu colindat în ajunul Crăciunului. Familia Nicolae Olar a ținut să ne însoțească la clădirile sale din Redondo Beach, unde erau administratori câteva familii de români. Ne-au însoțit la colindat și maestrul Dumitru Fărcaș, care tatona terenul rămânerii în America, și cântăreața Nicoleta Voica, care pe vremea aceea era în America. Timpul era aproape de 12 noaptea. Fiind tărziu în noapte, dl Olaru îmi șoptește ca să nu începem colindatul de la ușă, așa cum obișnuiam, ca să nu deranjăm locatarii, ci să intrăm mai întâi în apartamentul administratorilor și, apoi, ușurel să executăm programul. Zis și făcut, însă, maestrul Dumitru Fărcaș, care nu fusese prezent la conversația mea cu dl Olaru, de îndată ce am intrat pe poarta clădirii, construită oarecum în formă de careu, începu să cânte cu fermecătorul său taragot “O ce veste minunată!”. La geamurile locatarilor, pe diferite nivele ale clădirii, au început să se aprindă lumini, și să se deschidă geamuri, în toiul nopții, ca să asculte o melodie stranie pentru ei, executată la un instrument, care și acela le era străin.
|
|---|
Se crease o suspiciune, care sunt sigur că era un „clasic caz, din manualul polițienesc”: goneam pe autostradă cu o viteză, cu mult peste viteza legală, nu m-am oprit atunci când mi s-a poruncit să opresc, am încălcat legea făcând la dreapta pe „roșu”, nu știu unde sunt actele mașinii, și nici cine-i proprietarul (suspiciunea că mașina era furată), nu am carnet de conducere, vorbeam engleza cu un accent străin, și mai presus de toate eram îmbrăcat cu o cămașă clericală. Din fericire, dl Vasile Rotaru avea toate actele la el. Cu toate că s-a identificat cu documente, totuși, pe trotuar, a fost și el nevoit să fie alături de mine, în aceeași postură. Eram păziți de 3 polițai, ce țineau mâna pe armă, în timp ce unul ne ancheta. La început, dl Rotaru a fost mai mult el anchetat. Le-a povestit polițailor cu lux de amănunte ce se întâmplaseră. În documentele mașinii era și numărul de telefon al lui Petru Mohan. Numai după ce au coloborat cele spuse de dl Rotaru, cu cele spuse telephonic de Petru Mohan (pe care-l sunaseră în timp de dl Rotaru era chestionat), atunci am fost și eu chestionat (nume, adresă, data nașterii, etc…). Între timp DMV le-a furnizat toate datele mele, care coincideau cu tot ceeace eu le declarasem.
„Acum puteți să lăsați mâinile în jos, să vă ridicați după trotuar, și să vă urcați în mașină”.
Ne-am supus ordinului, și așezați în mașină, nu știam ce ne așteaptă.
„Aveți norocul că astăzi este Crăciunul, altfel acum ați fi fost în pușcărie”.
Văd că-mi înmânează un tichet, zicându-mi „Merry Christmas”.
După toate cele întâmplate, extenuat peste măsură, emoționat până peste poate, zisei în gândul meu, ce om fără suflet poate fi acest polițai care, nu numai că m-a umilit, mai îmi și înmânează o amendă, spunându-mi ironic „Să ai un Crăciun Fericit!”... explicându-mi că acesta nu este o penalizare, ci un bon de verificare/identificare, în caz de voi mai fi „tras pe dreapta”, de vreun coleg de-al său, polițai, pe restul distanței de condus până în San Pedro.
|
|---|
Deci, cum aș uita vreodată Crăciunul anului 1987?
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
|
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
|
