Romanian	English	French	Greek	Russian	German	Spanish	Chinese	Japanise	Armenian

CAPIT. VIII  – PREZENTAREA DETALIATĂ A UNOR EVENIMENTE ȘI A UNOR PERSONALITĂȚI

(IV). NICOLAE IORGA ÎN CALIFORNIA

Nu pot trece cu  vederea marea cinste făcută de marele savant Nicolae Iorga, Californiei, de a o vizita, de a ține coferințe și dizertații pe teme istorice și nu numai, de a frământa în laboratorul minții sale, amalgamul de frumuseți și de cultură al Californiei și de a prezenta câteva concluzii  cu care a uimit audiența.

1. Să cunoaștem personalitatea marelui OM - Nicolae Iorga

Nicolae Iorga (Nicu  N. Iorga)

n. 5 iunie 1871, Botoșani, d. 27. Nov.  1940,  Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”. După studii elementare și gimnaziale în Botoșani, a urmat Liceul Național din Iași, în 1888. A absolvit Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma „magna cum laude", apoi a continuat studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani. A fost cofondator al partidului Partidul Naționalist-Democrat în 1910, membru al Parlamentului,  președinte al Camerei Deputaților și al Senatului, ministru, și, pentru o scurtă perioadă, prim-ministru. Copil minune, polimat și poliglot, cu o activitate științifică prolifică, Iorga a scris 1003 volume, 12755 articole și studii și 4963 recenzii, aceasta culminând cu Istoria României, în zece volume.

A predat la Universitatea din București, la cea din Paris și la alte instituții de învățământ academice și a fondat Congresul Internațional de Studii Bizantine și Institutul de Studii Sud-Est Europene (ISSEE). A transformat orașul Vălenii de Munte într-un centru academic și cultural.

În paralel cu contribuțiile sale științifice, Nicolae Iorga a fost un activist de centru-dreapta, ale cărui orientări politice au inclus elemente ale conservatorismului, naționalismului și agrarianismului. Deși în ultima parte a liceului a intrat sub influența marxismului, Nicolae Iorga a depășit acest episod în timpul universității, având să adere pentru scurt timp la grupul literar conservator „Junimea”.  Nicolae Iorga a fost o figură centrală a „Sămănătorului”, revistă populistă și a fondat reviste conservatoare ca „Neamul Românesc”, „Drum Drept”, „Cuget Clar” și „Floarea Darurilor”. A militat în cadrul Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor.
A fost o figură proeminentă în tabăra pro-Antanta în timpul Primului Război Mondial, datorită susținerii cauzei românilor din Austro-Ungaria și a avut un rol politic important în România Mare în perioada interbelică. A inițiat campanii pentru a apăra cultura României. A stârnit controverse datorită retoricii antisemite. A fost adversar al Partidului Național Liberal și al Partidul Național Român.
S-a opus grupării fasciste Garda de Fier și, după o perioadă de cumpănire, s-a hotărât să îl susțină pe rivalul acesteia, Regele Carol al II-lea, întrând după dizolvarea tuturor celoralte partide în partidul unic, de sorginte  corporatistă  și autoritaristă, „Frontul Renașterii Naționale”. Pentru că fusese implicat într-o dispută personală cu liderul Gărzii, Corneliu Zelea Codreanu, contribuind astfel fără voie la uciderea sa, Iorga și-a atras antipatia legionarilor. A rămas o voce independentă a opoziției după ce Garda a instaurat Statul Național-Legionar, fiind în cele din urmă asasinat de un comandou legionar. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

2. Onoranta vizită în America, a lui Nicolae Iorga

Eminentul profesor Nicolae Iorga, împreună cu soția, însotit și de d-l. Boncescu, consilier financiar la Legația Română din Washington, a sosit în 2 martie, 1930, în San Francisco. Din San Francisco, la Los Angeles, a călătorit împreună cu fostul președinte al Statelor Unite, domnul Coolidge.
În San Francisco d-l. Iorga a tinut o conferință la Universitatea California, la care, în afară de studenți și public, au asistat mai mulți profesori universari în frunte cu d-l. profesor Kerner .
În Los Angeles, în ziua de 3 martie, la ora 8:15 am., iluștrii oaspeți au fost așteptați la gară de mai mulți români și un grup de domni si d-șoare românce îmbrăcați în frumoasele noastre costume  naționale, făcute de mamele și bunicile lo,r din cânepă crescută în Canada.
Domnișoarele Alexandra Leontiuc, Maria Axânte, Victoria Minișan și E. Axente, îmbrăcate în port românesc, au prezentat d-nei Iorga, fiecare, câte un frumos buchet de roze „American Beauty".  Din cei prezenți la gară, notez pe moș Axente, care are patru generații cu dânsul, apoi pe d-na Minișan, d-l. G. Comsia, d-l. Păcurar, d-na Axente și alții.
D-na și d-l. profesor Iorga au admirat mult frumoasele costume românești din California. După o întreținere de 30 de minute cu delegația și după ce un fotograf de la cel mai mare ziar din California,  „Los Angeles Examiner", a fotografiat întregul grup, distinșii oaspeți, au plecat cu automobilele la Claremont Pomona College. Aici au fost așteptați de d-l. profesor Jones, președintele Colegiului, împreună cu alți profesori; aici era și domnișoara Mica Paraschivescu, studentă din București.
La ora 11 a.m., d-l. profesor Iorga a ținut o conferință, vorbind despre „Influența Franței în estul Europei".
Acei care, însă, au avut fericitul prilej al vedea pe d-l. prof. Iorga, în puținele momente petrecute laolaltă, au mers împreună  peste tot locul, sorbind cu nesaț cuvintele părintești și pline de dragoste de neam, rostite cu atâta vervă de dânsul.  După o excursie făcută la San Diego și Tijuana, în Mexico, la reîntoarcere, miercuri seara, studenții români de la Southern University din localitate, d-nii Petru Comarnescu, Ion Costin și Sig. Wolf, l-au invitat special pe d-l. profesor Iorga a vizita această universitate și a conferențiat acolo, ceea ce nu era mai dinainte stabilit.
Joi dimineața, 6 martie, d-l. prof. Iorga a conferențiat la universitatea sus amintită despre „Arta Bizantina", conferință cu proecțiuni. După aceea de cei trei studenți români și câțiva profesori s-au alaturat și d-l. Vasile Prata, fratele artistului Nick Stuart și subsemnatul, au vizitat diferite secții și lucruri de interes ale acestei universități, îndeosebi  la sala de istorie (după cât îmi aduc aminte), unde erau mai multe cărți vechi cu inscripții pe care, chiar, mulți dintre oamenii cu cultură superioară nu le puteau descifra. A fost cât se poate de interesant și animat, când d-l. prof. Iorga, rând pe rând interpreta textul necunoscut pentru ceilalți, uimind chiar și pe profesorii însoțitori de ușurința cu care traducea și explica conținutul lor învăluit în atâtea complicațiuni tehnice.
În tot timpul vizitei eram scrutați de privirile studenților de la această universitate, care priveau nu numai cu un interes deosebit de a vedea o figură atât de eminentă, dar și cu un fel de venerație și stimă la figura impunătoare a distinsului nostru savant.
Printre aceștia, e vrednic de remarcat, o studentă vioaie și drăgălașă, care ne urmărea cu o privire duioasă și întrebătoare, voind parcă a ști cine suntem. După câteva minute de ezitare, tânăra studentă nu s-a mai putut reține și alergând în urma noastră, ne-a întrebat cu un glas vădit, de emoție, dacă nu suntem români, și dacă, îndeosebi,  persoana marcantă din mijlocul nostru nu e d-l. prof. lorga. Nu se poate descrie bucuria nemărginită a tinerei studente, la răspunsul nostru afirmativ, și totodată surprinderea noastră, a tuturor, aflând că și dânsa e româncă, venită de câteva săptămâni în America. Era d-șoara Margareta N. Bercea, din Bârlad, studentă univer­sitară.
Grupul nostru astfel întregit, a vizitat mai departe unele lucruri de interes. După aceea ne-am reîntors cu toții la gară, luând cu noi și pe d-șoara Maria N. Bercea, ortodentistă, sora d-șoarei Margareta N. Bercea. La gară alături de cei amintiți mai sus a venit și d-na Elena Lupu, mama artistului de cinema, Nick Stuart. (Consemnări din reportajele ziarului „America" - 3 și 10 martie, 1930).

 2. Impresiile lui Nicolae Iorga despre California 

Îmi revine onoarea de a prezenta o apreciere asupra arealului Californiei, făcută de  marele savant Nicolae Iorga, în cartea „America și românii din America”. Am putut constata ochiul frumos și pentru frumos al unui mare maestru istoric și  imagistic.  „Pe malul mării, pe alocuri sunt tunele, prin care trece calea ferată care duce spre Los Angeles – Cetatea Arhanghelilor. Poartă nume spaniol, căci aici totul îi reprezintă pe cei înlocuiți din stăpânire, izgoniți. Toți sfinții calendarului catolic figurează în strălucitor veșmânt spaniol, din sus de cetatea bunului Sfânt Francisc, până la „Îngerii” aceștia de aici. Ne întâmpină aceeași munți stâncoși, din piatră și la poalele lor apare aceeași dulce verdeață, aceleași plantații de nuci, aceleași trunchiuri răsucite, același fel de trăiri omenești, aceeași tristă înjghebare de lemn. Pe alocuri sunt lespezi uriașe, ca niște broaște țestoase care mănâncă din ogorul lucrat și din livada îngrijită. Acum o tăiem pe de-a dreptul prin piatra seacă, pe sub castelele gigante. Dincolo, aceeași vegetație proaspătă, vioaie, ca cea de ieri, străjuită de înalți eucalipți. Și portocalii apar în aceleași coloane ordonate: fructele de un roșu-portocaliu, râd în soarele dimineții. Într-un anume loc, ca o rugăciune într-un rai al piersicilor, apar imense coperișuri de flori.

Ca și lângă San Francisco, anunțuri cheamă la cumpărarea de terenuri, capabile pentru asemenea randament.
În unele din aceste ranch-uri (de la spaniolul rancho), sunt găini cu bogat acoperământ de pene, ca zăpada.
Unde nu este decât nisipul gol și uscat, vin constructorii, sapă gropi și înalță fabrici.
Los Angeles nu e un oraș ideal în centrul suprapopulat, în care cât e ziua de mare se încurcă automobilele și se îmbulzesc trecătorii printre înaltele clădiri, lipsite, din fericire, afară de cazuri izolate, de masa mesopotamică și egipteană a sky-scraperelor. Încolo, localitatea de un milion două sute de mii de locuitori, se desparte în sectoare, prin care se înșiră nesfârșite alei. De o parte se întrezăresc clădirile Universității, cu turnul venețian și înaltele ziduri din cărămidă, în același stil convențional italian din secolul al XIV-lea. Iată impozanta clădire a Muzeului, cu pereții roșii, lucrați în paralelograme, cu săpături în piatra intrării, cu întregul aspect de palat spaniol din epoca iezuită, bogat în terase, acoperit cu olane, foarte scorojite. Înăuntru sunt picturi și schițe frumoase, de Degas, de Lucien Simion; un grup imortant de lucrări americane, extrem de bune, ca ale lui Child Hassam, ale lui Henri, cu simțul peisajului de aici, cu puternice efecte de culori șterse și de culori vii. Se adaugă o foarte bogată colecție cu multe pânze mari de artă chinezească și una de ceramică europeană.
În prezent este și o expoziție particulară de covoare persane înflorate și altele în care naturalismul se înfrățește cu stilul geometric al Mongoliei (deci, lucru important de reținut, Mongolia servește astăzi ca element de legătură în arta lineară între Asia Mică și America.
Rândurile de case, cu acoperișul retezat, cu deschizături capricioase pentru uși și ferestre, mormanele galbene, după datina strămutată a Spaniei și, iarăși, după amintirea neașteptată a zidurilor mexicane, urmează zeci de mile până la sfârșit.
Te simți purtat prin această lume de livezi, dinr-o comună în alta, purtând numele iberice de odinioară, în noi nume simbolice, pentru frumusețea acestei admirabile naturi.
Prăvălii în care se răsfață cele mai admirabile fructe, unele recunoscute, ca para avogado, cu carne bogată și un singur sâmbure. Reclama îmbracă toate formele închipuirii. Una se termină printr-o moară de vânt.  Dar, ceea ce farmecă mai mult e livada, tânăra livadă generoasă în fructe: rozele portocale, atârnînd din frunzișul umbros, pe care le încălzesc grădinarii cu sobițe de fier, le culeg bronzații mexicani cu aspect de indieni războinici și le așează în cutii, în care vor călători cu trenul de-a lungul Americii, în trenuri speciale (este și a douăzecea expoziție națională de portocale); piperul cu frunza în formă de pieptene, care-și lasă pe stradă rozele boabe abia formate; trandafirii se agață pe toți pereții.
În marginea acestui rai făcut de om, cu minte și mâna lui în locuri unde se întâmplă să plouă o dată la zece luni, muntele adânc albastru este scrijelat de brazdele care apără pădurile pitice de focurile dese.
Astfel ajungem la Ponoma, numită așa după zeița care dăruiește poamele.
Străzile largi, livezile întinse, câteva clădiri frumoase, toate interesante în varietatea succesiunii lor.
O biserică baptistă, se pare că-i construită din marmură curată și are o fațadă impunătoare. Aici trebuie să fie colegiile universitare, la care mă cheamă prietenia unui american, inițiat în toate limbile romanice, inclusiv a noastră, pe care o citește cu ușurință și o pronunță corect, d-l Maro Jones.
Dar, cum pentru clădirile de acum douăzeci de ani se alesese cel mai binecuvântat colț de grădină, drept în fața muntelui, a dumbrăvii Armidei, cu vechi stejari, svelții eucalipți, arborii de piper, atârnând ca pletele de salcie, platani pletoși, portocali și lămâi, boschete de măcieși în toate culorile, acum, orașul care dă numele său așezământului universitar e de o parte, iar înalta școală pe cealaltă parte, adică într-un grațios orășel care s-a format de la sine și căruia i s-a dat sonorul nume francez, așa de potrivit pentru această claritate submontană, de Claremont.
Am din nou posibilitatea de a vedea o universitate americană, de data aceasta mai pe îndelete, fiind condus de Jones, de președintele Burgess, de o studentă româncă(d-șoara Paraschivescu), de alți doi studenți din Los Angeles. Văd sălile mari de cursuri, încăpătoare, unele cu sceane de teatru, internatul de fete, unde se servește masa în grup, locuința însoțitorului meu.
Sunt două colegii, cu două grupe de profesori, în care se predă istorie, cu biograful lui Lincoln, d-l Stevenson, sociologie, filosofie (cu o profesoară), franceza (cu fiul lui dꞋEstournelles de Constant), germana(cu un german), italiana, istoria artelo(cu un talentat Catalan). Locuirea la cămin costă o mie de dolari pe an. Fiecare are camera lui. Firește că nu sunt cămine mixte (de fete și băieți). Din ce mi s-a spus, din ce am văzut, am impresia unei vieți sănătoase și nevinovate. Fetele spun că băieții nu sunt primejdioși, sunt ca niște copii mari.
Sportul nu ia mai mult de patru ore pe săptămână, cu tenis, football, călărie, canotaj.
Examenele sunt semestriale, mai mult în scris. Lucrări scrise se dau continuu și se lucrează conștiincios. Profesorii au aici încrederea că se face un lucru bun și folositor, că nu este inferioritate față de glorioasele lăcașuri sărace din Europa, că aici, în domeniul spiritului, e adevărata America și că din aceste lăcașuri se ridică noul vultur al viitorului.
În această imensitate risipită sunt și români, unii bogați, cei mai mulți înstrăinați de trufie sau de sfială. Un anume român din Salagiu, ca d-l Alexandru Pop, din Băseștii lui „badea Gheorghe”, a ajuns la o bună situație materială, combinată și cu păstrarea tuturor însușirilor de înțelepciune, de măsură a românului neaoș. E o plăcere să-i auzi vorbind. La gală, patru fete în costume bucovinene, una cu mama ei, celelalte trei cu tatăl și mama, cu bunicul și bunica, tocmai din Cuciurul Mare. Frumos tablou de familie! E o bucurie să-i auzi vorbind așa de frumos românește, cu o emoție care face să tremure buzele bătrânului. Fiul a fost profesor în Canada, iar acum lucrează în lemn. Cum s-ar întoarce! Și, când îi prezint încet, duios i se desfac cuvintele: „Sfânt fi-ți-ar numele!”
Împreună cu bunul prieten al națíei mele, d-l Jones, cercetez mai departe, campusul de clădiri al colegiilor. Biblioteca, în formație, cuprinde o sală de lectură comună, alta pentru reviste, dar din fiecare așezământ se pot împrumuta cărți pentru citit. Depozitele pot fi folosite de orice student pentru lectură. Nu se cunosc cazuri de înstrăinare de cărți.
Unele din sălile de lectură, particulare, sunt de un lux deosebit.
Un club de studenți are o sală de mese, potrivită pentru orice masă de gală, la un palat.
La colegiul Scripps, căminul fetelor are întreaga înfățișare a unei mânăstiri spaniole, cu pavajul din cărămizi roșii, cu tavanele lucrate, cu mobile de stil vechi, cu firide în care ard lămpi electrice. Pe lângă chiliuțele dormitoarelor, arcade prisosesc, pentru plăcerea artei, ca acelea construite în stil francez. Pretutindeni, materialul folosit este de primă calitate.
Capela e o mare sală, cu scenă și pian. Acolo se pot executa cântări pentru toate formele protestantismului. Cărți de rugăciuni sunt așezate pe grinzi. Catolicii sunt foarte puțini.
În populația școlară, mai mult de jumătate sunt din părinți anglo-saxoni, destul de mulți germani, restul nu contează.
Fetele fără avere servesc și la restaurant, în hotelul patriarhal din localitate. Odată terminat serviciul, pe care-l fac cu atâta grație, zâmbind, ele merg la lecții. E de prisos să spun că din partea tuturora primesc cel mai deplin respect, că nici vorbă de a li se face „curte”, cu atât mai puțin de a se purta grosolan cu dânsele.
Sunt dus la teatrul elen, în care se țin ceremonii de vară.
Suntem aici, chiar,  în marginea deșertului, a părții din aridul pământ californian, pe care omul n-a trecut-o încă, prin munca și destoinicia lui.
Chiar lângă cele mai frumoase livezi de portocali, de pe care merele de aur au posibilitatea să se rostogolească până în stradă, dar nu le ia nimeni, căci pe o placardă stă scris că se va da răsplată celor care arestează și-i dovedesc pe hoții de portocale, începe terenul pietros, uscat, în care se înrădăcinează numai rezistenții arbuști de pustiu și o astfel de rară vegetație rezistente la căldurile toride. Deocamdată, norii se adună pentru ploaie, dar căldurile care pot ține fără apă și zece luni, le vor nimici repede, odată cu sosirea verii.
Aici nu mai curg apele pe sub pământ, care țâșnesc din muntele bortit ca un burete. Doar câte o casă a răsărit, atrasă de perspectivele viitorului.
E un început și, în această societate atât de activă și intreprinzătoare, în care totul îndeamnă la asaltul imposibilului, e foarte probabil că el va fi urmat și, grădinile de poveste vor răzbate tot mai adânc, până pană la poalele muntelui ocrotitor, căci suntem în țara unde zilnic se fac minuni, unde improvizațiile închipuirii se prefac în realități solide și spornice. Nicăieri omul n-a fost mai creator ca aici, n-a avut mai mult sentimentul că el face. Prietenul care mă poartă printr-una din cele mai mândre alei din lume, carei plină de belșug, cu arbori roditori, numai zâmbete de flori pe margini, roșii mușcate, rozi trandafiri, îmi spune povestea acestei înfăptuiri: Doi canadieni, au venit și li s-a părut locul bun. Cu mijloacele lor de mereu cuceritori ai codrului, de fondatori ai orașelor au creat din nimic ceea ce se vede astăzi.
Unii conducători ai Australiei au vizitat California și lor datorându-li-se eucaliptul și stufosul arbore sălbatic de piper. Le-a plăcut ce făcuseră acei canadieni, întemeietori și i-au luat cu ei. Astăzi Australia are, prin fapta lor, un oraș aidoma cu acesta.
Ne întoarcem prin ploaie. Norii amenințători au crăpat.
Ne intoarcem sub ploaie. Norii amenintatori au erapat. Pământul primește la acest început de primăvară, darul rar al apei de sus. O primește recunoscător, dar fără să aibă numaidecât nevoie de generozitatea, puțin obișnuită, a cerurilor.”  (Cap. 3. - 118-129 - Los Angeles, CA )