Romanian	English	French	Greek	Russian	German	Spanish	Chinese	Japanise	Armenian

CAPITOLUL V – ROMÂNII DIN AMERICA

(I). ISTORIA EMIGRAŢIEI ROMÂNEŞTI ÎN AMERICA

B. ROMÂNII ŞI "LUMEA NOUĂ"

1. Călătoria spre "Lumea nouă"

2. Aşezarea şi căutarea unui loc de muncă

3. Scurtă statistică a aşezării românilor în America 

4. Legăturile românilor din America, cu plaiurile natale

5. Tendinţa de organizare a diasporei româneşti din America

1. Călătoria spre "Lumea nouă"

Din momentul în care ţăranul român hotăra să plece în America, nimeni şi nimic nu-l mai putea întoarce din drum. Ritualul plecării presupunea, în mod invariabil, pregătirea bagajelor (din care nu lipsea cartea de rugăciuni), a merindei de drum (pâine, slănină afumată, ceapă şi sare), participarea la Sfânta Liturghie (de multe ori încununat cu spovedania şi împărtăşirea), întâlnirea de rămas bun, de după slujbă, în curtea bisericii, unde consătenii îi urau drum bun şi, cu lacrimi în ochi, în timp ce-i strângeau mâna, îl rugau pe norocosul care pleca să le facă degrabă de ştire dacă lucrurile sunt aşa de bune, în America, cum se spune, pentru a i se putea alătura şi, apoi, despărţirea de familie.

Îşi îmbrăca hainele nemţeşti, cumpărate la ultimul târg, peste care încingea cureaua, îmbrăca pieptarul de oaie, în cap îşi punea pălăria sau căciula obişnuită, îşi lua sacul sau desagii cu merinde, îl punea pe umeri şi, după ce dădea ultimele poveţe şi rostea un "Doamne ajută!"  lua, cel mai adesea, drumul Vienei. Aici îl aştepta agentul companiei navale, care îl trimitea spre portul de îrnbarcare. 
„Nu este scriitor atât de iscusit - nota Iancu Roman - atât de bun la peană, care să poată descrie amănţit şi durerea bărbatului, care trăbuie să-şi părăsească soţia sa, jalea necuprinsă numai de acela, care e silit a-şi părăsi copilaşii săi mici, necrescuţi, ba alţii chiar în pântecele mamei lor”.
Până la izbucnirea războiului mondial, aproape toţi emigranţii români se îndreptau către marile porturi germane Hamburg şi Bremen, unii erau dirijaţi spre cele olandeze, Rotterdam, Antwerpen şi Havre şi, numai puţini se îmbarcau spre America, din porturile austro-ungare, din marea Adriatică, în special din porturile Trieste şi Friuma. Porturile preferate ale româno-macedonienilor erau Pireu, în Grecia şi Napoli, în Italia. La vremea respectivă, costul călătoriei nu depăşea 300 până la 500 de coroane fiindcă românul se mulţumea, ba era chiar bucuros, să treacă Oceanul "pe punte", în calitate de pasager al clasei a III-a.

Condiţiile de pe vapor erau la limita insuportabilului, cel puţin în perioada de început a emigraţiei românilor. Dincolo de „răul de mare” care nu ierta decât rareori pe cei care întotdeauna trăiseră departe de mare, mizeria îndurată de necrezut, şi dacă n-ar fi consemnată în documente oficiale descrierea acestor condiţii ar părea ruptă dintr-o scriere a lui Dostoievski. Atâta timp cât dura trecerea Atlanticului, pasagerii clasei a III-a nu vedeau lumina zilei decât prin mici geamuri, în care băteau aproape tot timpul valurile, iar tratamentul la care erau supuşi era foarte puţin diferit de cel al animalelar. La îmbarcare li se dădea o pătură şi serviciul de mâncare, compus din: cană, gamelă, lingură, furculiţă şi cuţit (acestea, la debarcare puteau fi păstrate de emigranţi, dacă doreau).

Pe unele vapoare, paturile se aflau suprapuse câte trei. Ele erau alcătuite doar din câteva scânduri. Emigrantul se vedea nevoit să-şi folosească bagajele drept pernă, iar pătura să o folosească, atât ca saltea cât şi pentru a se acoperi cu ea, mai ales iarna când companiile făceau economie la căldură. Femeile, nici chiar cele care călătoreau împreună cu copii, nu erau mai privilegiate, tratamentul lor nefiind cu mult diferit de cel al bărbaţilor. Pe multe vase nu exista vreo altă sală unde călătorii să-şi petreacă cel puţin o parte din zi, ci ei erau nevoiţi să stea tot în dormitoare. La ora mesei se aşezau în linie cu gamela şi cana, pentru a defila prin faţa cazanelor cu mâncare şi cafea, pentru ca apoi să se întoarcă în dormitor, la paturile lor.

Spălătoarele erau insuficiente şi, de obicei, nu era apa tocmai dimineaţa, iar peste zi, aici erau spălate vasele şi tacâmurile emigranţilor, adesea cu apa din mare.  Bineînţeles că aceste condiţii au evoluat, îmbunătăţindu-se în timp, aceasta şi datorită măsurilor energice ale autorităţilor americane, măsuri luate după primul război mondial. Mai târziu, când datorită politicii americane privind restricţionarea accesului emigranţilor pe teritoriul american, emigraţia s-a înscris pe o pantă descendentă, companiile navale au început a se întrece în atenţie şi îngrijire, scopul lor fiind acela de a-şi păstra un număr ridicat de clienţi, condiţiile fiind singurele care înclinau balanţa spre o companie sau alta.

Pe tot parcursul călătoriei, emigrantul trăia însufleţit de speranţa că, odată ce va debarca, mizeria şi umilinţa îndurată va rămâne undeva în urmă, însă, ulterior va constata că speranţele sale erau deşarte. Spălătoarele erau insuficiente şi, de obicei, nu era apa tocmai dimineaţa, iar peste zi, aici erau spălate vasele şi tacâmurile emigranţilor, adesea cu apa din mare.  Bineînţeles că aceste condiţii au evoluat, îmbunătăţindu-se în timp, aceasta şi datorită măsurilor energice ale autorităţilor americane, măsuri luate după primul război mondial.

Mai târziu, când datorită politicii americane privind restricţionarea accesului emigranţilor pe teritoriul american, emigraţia s-a înscris pe o pantă descendentă, companiile navale au început a se întrece în atenţie şi îngrijire, scopul lor fiind acela de a-şi păstra un număr ridicat de clienţi, condiţiile fiind singurele care înclinau balanţa spre o companie sau alta.
Pe tot parcursul călătoriei, emigrantul trăia însufleţit de speranţa că, odată ce va debarca, mizeria şi umilinţa îndurată va rămâne undeva în urmă, însă, ulterior va constata că speranţele sale erau deşarte.

Statuia Libertății	Visul american: Suntem aproape	Debarcarea

Ellis Island, situată cam la un kilometru şi jumătate de ţărm, aparţine exclusiv Guvernului Federal, făcând impresia unei insule de formă aproape dreptunghiulara, cu baza de aproximativ 300 m şi pe care s-ar găsi o cazarmă. Când ceaţa nu e prea deasă, din depărtare, arhitectura clădirilor şi turnurilor ce se ridică deasupra lor, te duce cu gândul la vreuna din vestitele mânăstiri ruseşti.
Clădirile formează două grupuri principale. Staţia de emigrare propriu-zisă şi birourile ocupă jumătate din insulă, iar pe cealaltă jumătate se află spitalul, magaziile, etc. 
Ellis Island a fost principalul centru de primire a emigranţilor din 1892 până în 1943. Insula se află în apele statului New Jersey, dar printr-un tratat, din 1834, ea a fost pusă sub jurisdicţia statului New York. Numele insulei vine de la Samuel Ellis, cel care era proprietarul insulei la începutul secolului al XVIII-lea. Guvernul Statelor Unite a cumpărat insula pentru statul New York şi a folosit-o pe post de fort şi depozit de armament, până in 1892 când s-a deschis aici centrul de emigrare.
Acest centru a functionat până în 1943 când a fost transformat în loc de detenţie pentru cei care urmau să fie deportaţi. In 1965 Ellis Island a devenit parte a Monumentului Naţional Statuia Libertatii.
Cum ajungeau emigranţii aici? Marile vapoare, de îndată ce ajungeau în raza portului, erau supuse formalităţilor de carantină. Imediat, după terminarea acestora, apăreau funcţionarii vamali şi inspectorii biroului de emigrare. În timp de aproximativ o oră şi jumătate, cât dura până ce vasul acosta, aceştia făceau vama şi controlau documentele de călătorie. Procedurile erau foarte stricte şi îndeplinite întocmai. Pasagerii de la clasa I şi a II-a, după ce erau supuşi acestor formalităţi,  debarcau, lor alăturându-se şi unii călători de la clasa a III-a, care erau clasificaţi de autorităţi ca străini, non-emigranţi. Restul pasagerilor erau transbordaţi pe vase mai mici şi transportaţi pe Ellis Island.

De pe vase, emigranţii erau conduşi într-o secţiune a subsolului staţiunii. Aici erau supuşi examenului medical sumar. Cei ce lăsau de dorit din punct de vedere al igienei corporale erau trimişi din nou pe vapor, pentru a fi dezinfectaţi. Examenul medical avea drept scop excluderea emigranţilor care ar suferi de vreo boală contagioasă, a acelora care aveau handicapuri fizice sau mintale şi, în general, a celor care prezentau cauze de pe urma cărora ar putea deveni incapabili să-şi agonisească traiul şi să constituie o povară publică. Cei care prezentau suspiciuni erau însemnaţi şi conduşi în faţa unei comisii medicale, care efectua un consult amănunţit. Pe cei care treceau de examenul medical îi aşteptau inspectorii biroului de emigrări. Aceştia, cu ajutorul interpreţilor autorizaţi, supuneau pe noii veniţi la un interogatoriu numit, în mod elegant, "interviu".

Informaţiile cerute de autorităţile de emigrare au fost consemnate într-o lege federală, specială, lege adoptată la 5 februarie 1917.

		Aceste informaţii erau: numele, vârsta, sexul, starea civilă, profesia, semne particulare, dacă ştie să citească şi să scrie, naţionalitatea, ţara de origine, rasa, domiciliul permanent anterior, numele şi adresa celei mai apropiate rude din ţara de unde vine, ultima destinaţie în Statele Unite, dacă are deja bilet pentru acea destinaţie, dacă posedă 50$, iar dacă nu, cât anume, dacă merge la o rudă sau la un prieten, numele şi adresa acestuia, dacă vine în urma unei oferte, solicitări, prornisiuni sau învoieli exprese sau implicite ca să lucreze în Statele Unite, dacă vine cu intenţia să se înapoieze în ţara de origine, etc.
		Lunga serie de intrebări avea drept scop culegerea de informaţii care să certifice că respectiva persoană nu aparţine unei categorii a cărei intrare pe teritoriul american era indezirabilă. Cele mai semnificative categorii de acest fel, potrivit legii amintite anterior, erau: epilepticii, alcoolicii sau persoanele suferind de alcoolism cronic, pauperii, cerşetorii şi vagabonzii, tuberculoşii, persoanele care au fost condamnate sau admit că au comis un delict sau o crimă dezonorantă, prostituatele, persoane aşa numite muncitori cu contract, care au fost îndemnate, încurajate sau înduplecate să emigreze spre SUA de ofertele sau făgăduielile de lucru (false sau adevărate), sau în urma învoielilor verbale, scrise sau tipărite, exprese sau implicite, de a îndeplini în această ţară o muncă de orice fel, persoane care ar putea constitui povară publică şi, multe altele.

Este necesar să se ştie că nu fiecare emigrant trebuia să răspundă la toate aceste întrebări. Ei răspundeau la atâtea câte erau nevoie până reuşeau să convingă, pozitiv sau negativ, pe inspector. La sfârşit, verdictul era dat de oficialul american. Pentru cei mai puţin norocosi acest verdict însernna sfârşitul unui vis, care încă nu începuse şi ei erau înapoiaţi acasă. Cei mai norocoşi, răsuflau uşuraţi, aşteptând sosirea vasului care făcea legătura cu New York-ul. Pentru ei "aventura" continua sau, poate, abia începea. (Informaţii extrase din Gabriel-Viorel Gârdan, "Episcopia Ortodoxă Română din America - parte a Ortodoxiei Americane", 2007 pp 95-100)

2. Aşezarea şi căutarea unui loc de muncă

Chiar dacă, la un moment dat, românii au ajuns să fie prezenţi în toate marile centre americane, aria iniţială a stabilirii lor era circumscrisă statelor estice, aşa cum se întampla şi cu emigraţia provenită, în general, din estul, sudul şi centrul Europei. Primele aşezări româneşti le intâlnim în regiuni din jurul marilor lacuri: Erie şi Michigan, din statele: Michigan, Illinois, Indiana, Ohio, Pennsylvania, New York, apoi Missouri, West Virginia, unde industrii înfloritoare, de tot felul, atrăgeau braţele viguroase ale primilor emigranţi români şi ale celor de mai târziu. În anul 1926, în ordinea importantei numerice, românii se găseau în următoarele state: Ohio, Pennsylvania, Michigan, Illinois, New Jersey, Indiana, California, Minnesota, North Dakota, Missouri, Massachusetts, Connecticut, în aceste state numărul românilor trecând peste o mie (în fiecare) apoi Wiscounsin, West Virginia, Montana, Iowa şi aproape în toate celelalte state, dar într-un numar redus. Numele celor mai importante localităţi în care se găseau rornâni, în acelaşi an, sunt: Cleveland, Youngstown, Philadelphia, Homestead, Detroit, Chicago, Trenton, Indianapolis, San Francisco, St. Paul, St. Louis, Bridgeport, New York 121 , Baltimore, Seatle, Denver, Omaha, Portland etc.

În ceea ce priveşte situaţia ocupaţiilor îmbrăţişate de români în America, precum şi a felului în care ajungeau să presteze aceste ocupaţii, voi reproduce descrierea preotului loan Podea din lucrarea „Românii în America”. lată ce spune el:
 «Veseli şi plini de nădejde şi de dorul dolarului, pornesc într-o dimineaţă la porţile fabricilor, să capete lucru. Foareman-ul sau boss-ul (mai marii peste muncitori) se ivesc în poartă şi ochesc pe cei ce îi cred mai apţi pentru lucrul, unde au lipsă de muncitori. Poate că înaintea unei fabrici să fie o sută sau două de muncitori, după ce s-au ales câti au fost de lipsă, porţile se închid şi ceilalţi rămân pentru altă dată. De multe ori se anunţă şi felul lucrului, la care trebuiesc oamenii.
Se spune bunăoară: „E lipsă de oameni la foarfeca de tăiat lespezile de oţel, sau tuburile, la făcut de forme şi la cărat ferul topit. Cine se pricepe, să intre în curte!” 
Românul nostru a mers acolo ca să lucreze, să câstige. De teamă ca nu cumva să rămână fără lucru, se anunţă cutare nenea Gheorghe, care în viaţa lui nici n-a văzut măcar fabrică de fer, fără a ţinut de coarnele plugului. Urmarea e, că nici nu se aşează bine la lucru şi nu mai are o mână, sau e fript tot.  Dar asta mai rar. Mai des e cazul că, trec zile ori săptămâni şi în toată ziua merg numa dejaba la porţile fabricilor, nu capătă de lucru. Atunci, păzesc pe boss­-ul şi la ocazie binevenită îi înfundă în palmă 10-20 de dolari, ca să ajungă la un lucru greu şi slab plătit.

Dacă nici aşa nu merge, aleargă la un agent şi plătesc, iarăşi câtiva dolari, ca sa fie trimişi în cine ştie ce pustietate, la drum de fer sau tramvai, la canaluri, la băi de cărbuni sau de piatra, sau în vreo fabrică, unde poate nu era nimenea. Peste tot, ţăranii noştri, foarte neajutoraţi şi fără pic de răbdare, au parte de lucrul cel mai greu. Munca lor e o muncă de rob şi de câine, care se plăteşte slab şi care, dacă nu-i omoară, stoarce toată vlaga din ei, aşa că, după un an sau doi nu mai sunt buni de nimic. Vorbesc de tăranii nostri cinstiţi... Locul acestora din urmă e în topitoarele de fer(oţelării, n.a.) şi acolo la lucrul cel mai greu, unde, sau se aprind hainele pe ei, sau calcă pe ferul asudat de li se moaie şi măduva din fluierele picioarelor, sau cară pământul de fer(minereul, n.a.) în cazan, ori încarcă ferul în vagoane de li se indoaie şelele; în fabricile de oţel şi tuburi, unde îi apucă roţile şi-i macină făină, în fabricile de carne şi conserve, unde le îngheaţă genunchii, încât după un an de zile rămân ologi;în fabricile de cement şi piatră, unde în scurta vreme capătă durere de ochi şi pept; în fabricile de oleiuri şi forbe (vopsele), unde gazurile le otrăvesc plămânii şi diferitele soluţiuni le argăsesc mâinile; în băile de cărbuni şi de piatră, unde se buhăiesc la faţă şi, adesea, sunt îngropaţi de vii; la căile ferate, unde sunt călcaţi şi schilaviţi de trenuri şi în diferite magazine, unde se încarcă şi descarcă cea mai mare povară.

Mai norocoşi sunt poienarii, şi peste tot mărginenii, cari şi acolo duc viaţă de cioban, care diferă mult de cea de la noi. Ciobanul din America, în loc de căciulă, poartă chipiu; în loc de cojoc, un căpuţ comun; în loc de maciucă, puscă; iar în loc de stână are câte un cort de pânză. Locul de băciţă îl ţine o singura sobă rece de tuciu. Oile nu se mulg şi, ce are a face ciobanul este să le pască şi să le păzească de lupi, care sunt foarte mulţi. La o turmă e numai un singur cioban, fie compusă turma, măcar, din câteva mii. De aceea şi viaţa aceasta e o viaţă grea şi amară, lipsită de tot farmecul, căci trec săptămâni şi luni până când un cioban se întâlneşte cu vreun om, ca să schimbe vreo vorbă, două, sau cu un alt cioban, să-şi plângă unul, altuia, dorul şi necazul. Tot ce are bietul cioban acolo e câinele, prietinul lui cel mai credincios şi fluierul, în glasul căruia îşi varsă tot amarul şi toată jalea.[. . .] Greu muncesc şi femeile noastre. Pentru cinci-şase dolari la săptămână, înghit praful din fabricile de tutun, lucră în fabricile de mătasă, de postav şi de hârtie şi, uneori, muncesc alături cu barbaţii în fabricile de tinichea, de fer sau de carne.

În schimbul muncii, câstigul lor e atât de neînsemnat încât astăzi, când şi femeile noastre fac un lux prost, abia le ajunge ca să se îmbrace, iar ca să fie cât mai dichisite, adeseori işi trag şi de la gură. O soartă mai bună au femeile cu bărbat, care găzduiesc muncitori şi pentru o plată mică, se îngrijesc de curăţenia şi hrana lor, pe când celelalte (fără bărbaţi), după toată munca mai sunt şi marfă şi pradă de ocară şi de batjocură a bărbaţilor stricaţi. » Desigur, cele afirmate de Pr. loan Podea, având în vedere faptul că lucrarea sa „Românii din America” a fost premiată în anul 1912 ca fiind cea mai bună lucrare anti-emigraţionistă, vizează aspecte negative, accentuându-le, uneori, până la exagerare.

Cu toate acestea este adevărat că românilor veniţi la începutul veacului nostru, fără vreo calificare şi necunoscători ai limbii engleze, le-au fost hărăzite muncile cele mai grele: în mine, în furnale, la construcţii de drumuri şi căi ferate, etc. Salariul nu depăşea 10-15 centi pe oră şi, ziua de lucru era de 10-12 ore şi, asta şase zile pe săptămână. Nu a trebuit mult românilor să îşi dea seama că va trece mult până vor face "mia şi drumul"( adică, când vor face o mie de dolaei, se vor întoarce acasă). Spre ilustrare, vom da câteva preţuri din acea vreme: un pound (1/2 kg) de carne de porc costa 18 cenţi; o duzină de ouă, costa 26 de cenţi; un pound de zahar, putea fi cumpărat cu 6 cenţi; unul de cafea costa 30 de cenţi; o pereche de pantofi se vindea între 1,50$ şi 2,50$.
Este un fapt general recunoscut că perioada de început era una extrem de dificilă pentru noii ernigranţi. Trebuiau să facă faţă la o mulţime de probleme, cum ar fi singurătatea, barierele lingvistice şi, în special, imensa provocare a adaptării la un întreg mod de viaţă, nou.
La acestea se adăuga faptul că, noii veniţi nu erau primiţi nicidecum cu bucurie de cei sosiţi mai de demult. Aceştia vedeau în ei concurenţi, gata să lucreze mai greu şi pentru plată mai mică. De aceea noii veniţi erau priviţi cu suspiciune şi ironizaţi pentru modul diferit în care erau îmbrăcaţi, sau modul în care puteau pronunţa în engleză (atunci când puteau face şi atât), iar uneori ostilitatea îmbrăca forma violenţei. Este o caracteristică a istoriei imigraţiei americane că, începând cu imigraţia irlandeză din anii '20 ai veacului al XIX-lea, fieare grup de nou veniţi a suferit, într-o anumită măsură, batjocura şi discriminarea celor „americanizați”.
Semnificativă este, în acest sens, mărturia unui pionier al emigratiei (Ion Nasea sr., originar din Vlădeni-Făgăraş, care a emigrat în anul 1906): «Am fost numiţi în fel şi chip şi, am fost implicaţi în numeroase lupte cu alte grupuri etnice. Cred că acest fapt s-a datorat incapacităţii diferitelor grupuri etnice de a comunica unele cu altele. A trebuit, mai mult, sau mai puţin, să ne purtăm de grijă şi de aceea călătoream mai mult în grupuri de câte 5-10  persoane. » Dificultăţile barierelor lingvistice sunt evocate de acelaşi personaj: «Limba a fost o barieră. Uneori, dacă eşti singur şi nu te poţi face înţeles, trebuie să folosesti pantomima. Pentru a obţine o pernă, trebuie să-ţi pui haina pe podea şi să te asezi cu capul pe ea. Pentru a obţine o pătură, trebuie să te prefaci că te acoperi. Până am invăţat limba, viaţa a fost foarte frustrantă. » 

Este evident că visurile din „sacul de emigrant" s-au spulberat cănd emigranţii s-au lovit de realitatea americană, ei fiind nevoiţi să traverseze agonizanta perioadă a „împăcării" credinţelor despre America, aduse de acasă, cu realitatea americană pe care au aflat-o. Intr-o formă, care facea, cel puţin până la un punct, haz de necaz, acest proces de reconciliere conceptuală a fost exprimat în una dintre cele câteva poezii populare româno-americane, ce s-au păstrat până azi: Foaie verde mărgărit,/ Auzit-am, auzit,/ Auzit-am prin Ardeal,/ De şoafală şi vilbar,/ Despre ele auzeam,/ Dar ce sunt habar n-aveam,/ Despre şoafală mi-am zis/ C-o fi vreo masă de scris,/ Despre vestitul vilbar,/ Credeam c-o fi călimar./ Dar aici când am venit/ Văzui că m-am păcălit/ Vilbarul e roaba rea/ Duc feară grele cu ea,/ Iar şoafăla e lopata/ Care-mi încârligă spata. Dacă, la început, majoritatea românilor veniţi în America aveau o imagine vagă asupra noii lor ţări şi asupra oportunităţilor pe care mediul american le oferea şi, forţaţi de împrejurări, au acceptat orice muncă li se oferea şi orice condiţii, treptat ei au început să caute locuri de muncă mai bine plătite şi condiţii mai avantajoase, chiar dacă aceasta presupunea migrarea dintr-o localitate în alta sau chiar dintr-o  regiune in alta. Unii mai intreprinzători au început mici afaceri, care ofereau servicii, iniţial numai pentru conaţionali, iar ulterior pentru oricine apela la ele. Principalele domenii de activitate au fost: comerţul (magazine, saloane) şi serviciile (frizerie, cizmărie, boarding-house(pensiuni), plasarea forţei de muncă, agenţii de voiaj, servicii medicale, case de schimb valutar, oficii de trimis bani în ţară etc. (Informaţii extrase din Gabriel-Viorel Gârdan, ibidem, pp 100-104).

3. Scurtă statistică a aşezării românilor în America 

Conform recensământului populaţiei S.U.A., efectuat de către autorităţile federale, în anul 1920: 39% dintre români s-au stabilit în zona oraşului New York (deoarece aici găseau mai uşor de lucru, fiind, totodată, locul unde cei mai mulţi debarcau din vapoare); 12,7% în Ohio; 10,9% în Pennsylvania; 6,2% în Michigan; 6,1% în North Dakota; 1,6% în Montana; 1,4% în Massachusetts, iar restul, inegal, în alte 36 de state.
Deci, principalele cauze ale emigrării erau reprezentate de problemele de ordin social. Acest lucru era cunoscut de opinia publică americană, mai cu seamă datorită articolelor publicate de profesorul George Dorsey.
Românii, sosiţi în Statele Unite, se confruntau cu o serie de probleme de adaptare, limba vorbită în America fiind total străină acestora, modul de viaţă total diferit faţă de cel patriarhal, românesc. Impactul lor cu „Lumea Nouă” era mai puternic, comparativ cu cel suferit de cehi, polonezi, slovaci, sârbi, unguri, întrucât românii practicaseră acasă în special agricultura, dar ei au fost nevoiţi să se angajeze în oraşe, ca muncitori în fabrici.
Marea majoritate, a românilor ce s-au angajat la uzine, fabrici şi mine de cărbuni, era din muncitori necalificaţi şi, în plus, făcea şi muncile mai grele. Ei lucrau pentru realizarea normelor. După unele surse, 90% dintre românii americani s-au angajat în uzine.  (informaţii extrase din lucrarea istoricului Ionel Marius Iosip: „Românii aflaţi în S.U.A., până la primul război mondial”).

4. Legăturile românilor din America, cu plaiurile natale. 

Presa din Transilvania înfăţişa situaţii din coloniile româneşti, de peste ocean. Apoi, unii preoţi, sosiţi din S.U.A., au publicat articole în ziare sau broşuri, înfăţişând modul de viaţă al fraţilor români din Statele Unite. Românii americani nu îi uitau pe cei de acasă. Trimiteau familiilor, rudelor, prietenilor, scrisori, pachete, bani. Ei intenţionau să revină pe meleagurile natale, după ce dobândeau sume mai consistente, care să le permite cumpărarea de pământ, animale, unelte şi maşini agricole. Potrivit raportului întocmit şi înaintat superiorilor la 15 februarie 1905, de consulul american din Viena, numai în 1904 românii americani au trimis în Transilvania, Banat şi Bucovina între 40-45 milioane de dolari. (informaţii extrase din lucrarea istoricului Ionel Marius Iosip: „Românii aflaţi în S.U.A., până la primul război mondial”).

5. Tendinţa de organizare a diasporei româneşti din America 

Faptul că se puteau purta concarde tricolore, se putea cânta imnul „Deşteaptă-te Române” la diferite întruniri, evenimente, serbări ale societăţilor, gesturi patriotice, care nu se puteau realiza acasă, datorită autorităţilor maghiare, au demonstrat că românii erau foarte bine organizaţi în lupta lor de sprijinire a înfăptuirii Statului Român Unitar, de protejare a intereselor politice şi economice ale României întregite. Toate acestea demonstrează că românii din S.U.A., în prima jumătate a secolului XX erau conectaţi la aspiraţiile politice, economice şi sociale ale ţării de origine. Marea majoritate a românilor ce s-au angajat la uzine, fabrici şi în mine de cărbuni, era, de obicei, din necalificaţi şi, în plus, făceau şi muncile mai grele, ei lucrând pentru realizarea normelor („overtime”). 
(informaţii extrase din lucrarea istoricului Ionel Marius Iosip: „Românii aflaţi în S.U.A., până la primul război mondial”).