|
---|
CAPITOLUL V – ROMÂNII DIN AMERICA
(I). ISTORIA EMIGRAŢIEI ROMÂNEŞTI ÎN AMERICAB. ROMÂNII ŞI "LUMEA NOUĂ"1. Călătoria spre "Lumea nouă"2. Aşezarea şi căutarea unui loc de muncă3. Scurtă statistică a aşezării românilor în America4. Legăturile românilor din America, cu plaiurile natale5. Tendinţa de organizare a diasporei româneşti din America1. Călătoria spre "Lumea nouă" Din momentul în care ţăranul român hotăra să plece în America, nimeni şi nimic nu-l mai putea întoarce din drum. Ritualul plecării presupunea, în mod invariabil, pregătirea bagajelor (din care nu lipsea cartea de rugăciuni), a merindei de drum (pâine, slănină afumată, ceapă şi sare), participarea la Sfânta Liturghie (de multe ori încununat cu spovedania şi împărtăşirea), întâlnirea de rămas bun, de după slujbă, în curtea bisericii, unde consătenii îi urau drum bun şi, cu lacrimi în ochi, în timp ce-i strângeau mâna, îl rugau pe norocosul care pleca să le facă degrabă de ştire dacă lucrurile sunt aşa de bune, în America, cum se spune, pentru a i se putea alătura şi, apoi, despărţirea de familie.
Îşi îmbrăca hainele nemţeşti, cumpărate la ultimul târg, peste care încingea cureaua, îmbrăca pieptarul de oaie, în cap îşi punea pălăria sau căciula obişnuită, îşi lua sacul sau desagii cu merinde, îl punea pe umeri şi, după ce dădea ultimele poveţe şi rostea un "Doamne ajută!" lua, cel mai adesea, drumul Vienei. Aici îl aştepta agentul companiei navale, care îl trimitea spre portul de îrnbarcare.
|
![]() |
||
În general punctul de debarcare a majorităţii emigranţilor români era New York-ul. Aproape 95% dintre emigranţii români din America au trecut prin acest mare port al Statelor Unite. Foarte puţini au fost aceia care au intrat în America prin celelalte porturi mai importante de pe coasta Oceanului Atlantic: Boston, Newport, Baltimore, Philadelphia, în SUA şi Quebec, Halifax, ori St. John, în Canada. Este firesc să ne întrebăm care au fost motivele ce au determinat acest fapt. Şerban Drutzu şi Andrei Popovici identificau două motive principale: marea majoritate a emigranţilor se îndreptau spre SUA, iar New York era cel mai mare port al ţării; vapoarele mari cu care se efectuau cursele transatlantice, acelea care aduceau într-un singur transport 1.000-1.500 de pasageri, se îndreptau direct spre New York, fără a mai acosta în alte porturi. Consecinţa acestui fapt a fost existenţa în portul New York a celei mai mari staţiuni de emigrare din lume, Ellis Island, anticamera spre pământul făgăduinţei, construită de autorităţile americane, pentru a prelua valurile de imigranţi pe care vapoarele le aduceau din Europa, iar apoi, în perioada de care ne ocupăm, cu precădere din ţările est şi sud europene. |
Ellis Island, situată cam la un kilometru şi jumătate de ţărm, aparţine exclusiv Guvernului Federal, făcând impresia unei insule de formă aproape dreptunghiulara, cu baza de aproximativ 300 m şi pe care s-ar găsi o cazarmă. Când ceaţa nu e prea deasă, din depărtare, arhitectura clădirilor şi turnurilor ce se ridică deasupra lor, te duce cu gândul la vreuna din vestitele mânăstiri ruseşti.
Clădirile formează două grupuri principale. Staţia de emigrare propriu-zisă şi birourile ocupă jumătate din insulă, iar pe cealaltă jumătate se află spitalul, magaziile, etc.
Ellis Island a fost principalul centru de primire a emigranţilor din 1892 până în 1943. Insula se află în apele statului New Jersey, dar printr-un tratat, din 1834, ea a fost pusă sub jurisdicţia statului New York. Numele insulei vine de la Samuel Ellis, cel care era proprietarul insulei la începutul secolului al XVIII-lea. Guvernul Statelor Unite a cumpărat insula pentru statul New York şi a folosit-o pe post de fort şi depozit de armament, până in 1892 când s-a deschis aici centrul de emigrare.
Acest centru a functionat până în 1943 când a fost transformat în loc de detenţie pentru cei care urmau să fie deportaţi. In 1965 Ellis Island a devenit parte a Monumentului Naţional Statuia Libertatii.
Cum ajungeau emigranţii aici? Marile vapoare, de îndată ce ajungeau în raza portului, erau supuse formalităţilor de carantină. Imediat, după terminarea acestora, apăreau funcţionarii vamali şi inspectorii biroului de emigrare. În timp de aproximativ o oră şi jumătate, cât dura până ce vasul acosta, aceştia făceau vama şi controlau documentele de călătorie. Procedurile erau foarte stricte şi îndeplinite întocmai. Pasagerii de la clasa I şi a II-a, după ce erau supuşi acestor formalităţi, debarcau, lor alăturându-se şi unii călători de la clasa a III-a, care erau clasificaţi de autorităţi ca străini, non-emigranţi. Restul pasagerilor erau transbordaţi pe vase mai mici şi transportaţi pe Ellis Island.
Informaţiile cerute de autorităţile de emigrare au fost consemnate într-o lege federală, specială, lege adoptată la 5 februarie 1917.
2. Aşezarea şi căutarea unui loc de muncă
Chiar dacă, la un moment dat, românii au ajuns să fie prezenţi în toate marile centre americane, aria iniţială a stabilirii lor era circumscrisă statelor estice, aşa cum se întampla şi cu emigraţia provenită, în general, din estul, sudul şi centrul Europei. Primele aşezări româneşti le intâlnim în regiuni din jurul marilor lacuri: Erie şi Michigan, din statele: Michigan, Illinois, Indiana, Ohio, Pennsylvania, New York, apoi Missouri, West Virginia, unde industrii înfloritoare, de tot felul, atrăgeau braţele viguroase ale primilor emigranţi români şi ale celor de mai târziu. În anul 1926, în ordinea importantei numerice, românii se găseau în următoarele state: Ohio, Pennsylvania, Michigan, Illinois, New Jersey, Indiana, California, Minnesota, North Dakota, Missouri, Massachusetts, Connecticut, în aceste state numărul românilor trecând peste o mie (în fiecare) apoi Wiscounsin, West Virginia, Montana, Iowa şi aproape în toate celelalte state, dar într-un numar redus. Numele celor mai importante localităţi în care se găseau rornâni, în acelaşi an, sunt: Cleveland, Youngstown, Philadelphia, Homestead, Detroit, Chicago, Trenton, Indianapolis, San Francisco, St. Paul, St. Louis, Bridgeport, New York 121 , Baltimore, Seatle, Denver, Omaha, Portland etc.
În ceea ce priveşte situaţia ocupaţiilor îmbrăţişate de români în America, precum şi a felului în care ajungeau să presteze aceste ocupaţii, voi reproduce descrierea preotului loan Podea din lucrarea „Românii în America”. lată ce spune el:
«Veseli şi plini de nădejde şi de dorul dolarului, pornesc într-o dimineaţă la porţile fabricilor, să capete lucru. Foareman-ul sau boss-ul (mai marii peste muncitori) se ivesc în poartă şi ochesc pe cei ce îi cred mai apţi pentru lucrul, unde au lipsă de muncitori. Poate că înaintea unei fabrici să fie o sută sau două de muncitori, după ce s-au ales câti au fost de lipsă, porţile se închid şi ceilalţi rămân pentru altă dată. De multe ori se anunţă şi felul lucrului, la care trebuiesc oamenii.
Se spune bunăoară: „E lipsă de oameni la foarfeca de tăiat lespezile de oţel, sau tuburile, la făcut de forme şi la cărat ferul topit. Cine se pricepe, să intre în curte!”
Românul nostru a mers acolo ca să lucreze, să câstige. De teamă ca nu cumva să rămână fără lucru, se anunţă cutare nenea Gheorghe, care în viaţa lui nici n-a văzut măcar fabrică de fer, fără a ţinut de coarnele plugului. Urmarea e, că nici nu se aşează bine la lucru şi nu mai are o mână, sau e fript tot. Dar asta mai rar. Mai des e cazul că, trec zile ori săptămâni şi în toată ziua merg numa dejaba la porţile fabricilor, nu capătă de lucru. Atunci, păzesc pe boss-ul şi la ocazie binevenită îi înfundă în palmă 10-20 de dolari, ca să ajungă la un lucru greu şi slab plătit.
Cu toate acestea este adevărat că românilor veniţi la începutul veacului nostru, fără vreo calificare şi necunoscători ai limbii engleze, le-au fost hărăzite muncile cele mai grele: în mine, în furnale, la construcţii de drumuri şi căi ferate, etc. Salariul nu depăşea 10-15 centi pe oră şi, ziua de lucru era de 10-12 ore şi, asta şase zile pe săptămână. Nu a trebuit mult românilor să îşi dea seama că va trece mult până vor face "mia şi drumul"( adică, când vor face o mie de dolaei, se vor întoarce acasă). Spre ilustrare, vom da câteva preţuri din acea vreme: un pound (1/2 kg) de carne de porc costa 18 cenţi; o duzină de ouă, costa 26 de cenţi; un pound de zahar, putea fi cumpărat cu 6 cenţi; unul de cafea costa 30 de cenţi; o pereche de pantofi se vindea între 1,50$ şi 2,50$.
Este un fapt general recunoscut că perioada de început era una extrem de dificilă pentru noii ernigranţi. Trebuiau să facă faţă la o mulţime de probleme, cum ar fi singurătatea, barierele lingvistice şi, în special, imensa provocare a adaptării la un întreg mod de viaţă, nou.
La acestea se adăuga faptul că, noii veniţi nu erau primiţi nicidecum cu bucurie de cei sosiţi mai de demult. Aceştia vedeau în ei concurenţi, gata să lucreze mai greu şi pentru plată mai mică. De aceea noii veniţi erau priviţi cu suspiciune şi ironizaţi pentru modul diferit în care erau îmbrăcaţi, sau modul în care puteau pronunţa în engleză (atunci când puteau face şi atât), iar uneori ostilitatea îmbrăca forma violenţei. Este o caracteristică a istoriei imigraţiei americane că, începând cu imigraţia irlandeză din anii '20 ai veacului al XIX-lea, fieare grup de nou veniţi a suferit, într-o anumită măsură, batjocura şi discriminarea celor „americanizați”.
Semnificativă este, în acest sens, mărturia unui pionier al emigratiei (Ion Nasea sr., originar din Vlădeni-Făgăraş, care a emigrat în anul 1906): «Am fost numiţi în fel şi chip şi, am fost implicaţi în numeroase lupte cu alte grupuri etnice. Cred că acest fapt s-a datorat incapacităţii diferitelor grupuri etnice de a comunica unele cu altele. A trebuit, mai mult, sau mai puţin, să ne purtăm de grijă şi de aceea călătoream mai mult în grupuri de câte 5-10 persoane. » Dificultăţile barierelor lingvistice sunt evocate de acelaşi personaj: «Limba a fost o barieră. Uneori, dacă eşti singur şi nu te poţi face înţeles, trebuie să folosesti pantomima. Pentru a obţine o pernă, trebuie să-ţi pui haina pe podea şi să te asezi cu capul pe ea. Pentru a obţine o pătură, trebuie să te prefaci că te acoperi. Până am invăţat limba, viaţa a fost foarte frustrantă. »
![]() |
Este evident că visurile din „sacul de emigrant" s-au spulberat cănd emigranţii s-au lovit de realitatea americană, ei fiind nevoiţi să traverseze agonizanta perioadă a „împăcării" credinţelor despre America, aduse de acasă, cu realitatea americană pe care au aflat-o. Intr-o formă, care facea, cel puţin până la un punct, haz de necaz, acest proces de reconciliere conceptuală a fost exprimat în una dintre cele câteva poezii populare româno-americane, ce s-au păstrat până azi: Foaie verde mărgărit,/ Auzit-am, auzit,/ Auzit-am prin Ardeal,/ De şoafală şi vilbar,/ Despre ele auzeam,/ Dar ce sunt habar n-aveam,/ Despre şoafală mi-am zis/ C-o fi vreo masă de scris,/ Despre vestitul vilbar,/ Credeam c-o fi călimar./ Dar aici când am venit/ Văzui că m-am păcălit/ Vilbarul e roaba rea/ Duc feară grele cu ea,/ Iar şoafăla e lopata/ Care-mi încârligă spata.Dacă, la început, majoritatea românilor veniţi în America aveau o imagine vagă asupra noii lor ţări şi asupra oportunităţilor pe care mediul american le oferea şi, forţaţi de împrejurări, au acceptat orice muncă li se oferea şi orice condiţii, treptat ei au început să caute locuri de muncă mai bine plătite şi condiţii mai avantajoase, chiar dacă aceasta presupunea migrarea dintr-o localitate în alta sau chiar dintr-o regiune in alta. Unii mai intreprinzători au început mici afaceri, care ofereau servicii, iniţial numai pentru conaţionali, iar ulterior pentru oricine apela la ele.
|
3. Scurtă statistică a aşezării românilor în America
Conform recensământului populaţiei S.U.A., efectuat de către autorităţile federale, în anul 1920: 39% dintre români s-au stabilit în zona oraşului New York (deoarece aici găseau mai uşor de lucru, fiind, totodată, locul unde cei mai mulţi debarcau din vapoare); 12,7% în Ohio; 10,9% în Pennsylvania; 6,2% în Michigan; 6,1% în North Dakota; 1,6% în Montana; 1,4% în Massachusetts, iar restul, inegal, în alte 36 de state.
Deci, principalele cauze ale emigrării erau reprezentate de problemele de ordin social. Acest lucru era cunoscut de opinia publică americană, mai cu seamă datorită articolelor publicate de profesorul George Dorsey.
Românii, sosiţi în Statele Unite, se confruntau cu o serie de probleme de adaptare, limba vorbită în America fiind total străină acestora, modul de viaţă total diferit faţă de cel patriarhal, românesc. Impactul lor cu „Lumea Nouă” era mai puternic, comparativ cu cel suferit de cehi, polonezi, slovaci, sârbi, unguri, întrucât românii practicaseră acasă în special agricultura, dar ei au fost nevoiţi să se angajeze în oraşe, ca muncitori în fabrici.
Marea majoritate, a românilor ce s-au angajat la uzine, fabrici şi mine de cărbuni, era din muncitori necalificaţi şi, în plus, făcea şi muncile mai grele. Ei lucrau pentru realizarea normelor. După unele surse, 90% dintre românii americani s-au angajat în uzine.
(informaţii extrase din lucrarea istoricului Ionel Marius Iosip: „Românii aflaţi în S.U.A., până la primul război mondial”).
4. Legăturile românilor din America, cu plaiurile natale.
Presa din Transilvania înfăţişa situaţii din coloniile româneşti, de peste ocean. Apoi, unii preoţi, sosiţi din S.U.A., au publicat articole în ziare sau broşuri, înfăţişând modul de viaţă al fraţilor români din Statele Unite. Românii americani nu îi uitau pe cei de acasă. Trimiteau familiilor, rudelor, prietenilor, scrisori, pachete, bani. Ei intenţionau să revină pe meleagurile natale, după ce dobândeau sume mai consistente, care să le permite cumpărarea de pământ, animale, unelte şi maşini agricole. Potrivit raportului întocmit şi înaintat superiorilor la 15 februarie 1905, de consulul american din Viena, numai în 1904 românii americani au trimis în Transilvania, Banat şi Bucovina între 40-45 milioane de dolari. (informaţii extrase din lucrarea istoricului Ionel Marius Iosip: „Românii aflaţi în S.U.A., până la primul război mondial”).
5. Tendinţa de organizare a diasporei româneşti din America
Faptul că se puteau purta concarde tricolore, se putea cânta imnul „Deşteaptă-te Române” la diferite întruniri, evenimente, serbări ale societăţilor, gesturi patriotice, care nu se puteau realiza acasă, datorită autorităţilor maghiare, au demonstrat că românii erau foarte bine organizaţi în lupta lor de sprijinire a înfăptuirii Statului Român Unitar, de protejare a intereselor politice şi economice ale României întregite. Toate acestea demonstrează că românii din S.U.A., în prima jumătate a secolului XX erau conectaţi la aspiraţiile politice, economice şi sociale ale ţării de origine. Marea majoritate a românilor ce s-au angajat la uzine, fabrici şi în mine de cărbuni, era, de obicei, din necalificaţi şi, în plus, făceau şi muncile mai grele, ei lucrând pentru realizarea normelor („overtime”).
(informaţii extrase din lucrarea istoricului Ionel Marius Iosip: „Românii aflaţi în S.U.A., până la primul război mondial”).
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|