CAPITOLUL IV – ANII SLUJIRII ÎN ANGLIA
(1976-1980)
II. VIAŢA ÎN ANGLIA
A. AMBIENTUL LONDREI
1. Pe aripi de vis
2. Plecarea mea la Londra
3. Zborul spre Londra
A. AMBIENTUL LONDREI
1. Pe aripi de vis
Ce putea visa pe vremea orizonturilor roşii, un tânăr la 25 de ani, care se simţea încarcerat în zeghea acelor vremuri? De fapt nici nu visa ceea ce Dumnezeu plănuise pentru el.
 |
|
|
|
|
|
Primind vestea că voi fi doctorand la Londra, am început să visez la o libertate spirituală, căci acolo puteam să propovăduiesc creştineşte, fără a transmite enoriaşilor „dictonurile” aleşilor marelui „urs”, sau pentru a-mi găsi singura cale de accedere pe scena vieţii spirituale şi materiale. Voi putea să-mi uit copilăria, care mi-a fost supusă la multe trăiri urâte. Priveam înapoi cu mânia celui care a „beneficiat” de tratamentul comunizării societăţii, în care se predicau sloganuri marxisto-leninisteo-ateiste, cum că idealurile ajungerii în comunism, vizau ca, bunurile materiale să fie asigurate fiecăruia după nevoi şi că, fiecare are dreptul la muncă. Românul este inovator în ziceri cu tâlc şi în ironii la adresa soartei. Umblau zicale: „Cine-i harnic şi munceşte, are tot ce vrea, cine-i trântor, leneveşte, are tot aşa!”, sau „Cine-i harnic şi munceşte, ori e prost, ori nu gândeşte!”
Auzeam că Londra este o metropolă înnourată şi că acolo exploatarea omului de către om este încurajată de sistemul englez, antipopular. Se vorbea că Anglia este o ţară imperialistă, care suprimă libertatea multor popoare. Astfel încerca să-i îndoctrineze, pe oameni, sistemul roşu - „secera şi ciocanul”. Se ştie, destul de bine, că oamenii simpli, lipsiţi de informaţii şi din alte surse, decât vocea partidului unic, comunist, al clasei muncitoare, ajunsese la un asemenea grad de „conştiinţă comunistă”, încât au plâns la moartea lui Stalin şi a lui Gheorghiu-Dej. Cum s-ar zice, victimele îşi plângeau călăii. Aş fi dorit şi eu să-i plâng pe cei din satul meu, care ne-au distrus gospodăria şi, ne-au luat cu japca pământul moştenit, pământ pentru care au luptat bunii mei şi tătica.
Chiar dacă viaţa mea, a avut, în plan material, parte de o evoluare spre bine, nu puteam trece cu vederea murdăria socială şi morală suportată de socitatea românească, în toate sectoarele vieţii sociale. Vedeam acele planuri cincinale, în care educaţia îl slăvea pe anticrist, munca-i încuraja pe leneşi, legile demografice conduceau la dezvoltarea unor excentricităţi parazitare, biserica făcea echilibristică între rău şi bine, pentru a se menţine şi, multe alte aspecte, conduse de mâna ălui rău.
O învăluire de rău şi de bine, mă cuprindea şi parcă cerul mi se lumina înspre vest. Mă vedeam ca păşind spre lecuirea sufletului de rănile trecutului şi, că voi avea un cuvânt neaoş, în altarul credinţei în Dumnezeu.
Înainte de lansarea în spaţiul anglican, am încercat să aflu câte ceva despre ambientul locului. Foarte puţine informaţii am obţinut, din discuţii cu profesorii mei şi cu unii confraţi, care au avut şansa de a vizita Anglia. Nu puteam fi bănuit de intenţii antinaţionale, având în vedere că urma să păşesc pe acel tărâm şi, era firesc să mă informez unde calc. O cunoaştere temeinică a Angliei şi în mod special a Londrei, cu istoricul şi cu ambientul ei, aveam să-mi formez în câteva luni, după ajungerea la faţa locului.
2. Plecarea mea la Londra
După cum relatam mai înainte, în vremea Patriarhului +Justinian, fiind în primul an la cursurile de doctorat (1975-1976), m-am calificat la examenul special, pentru doctoranzi, de a primi burse de studii în străinătate şi,entru ocuparea posturilor de clerici în cadrul parohiilor româneşti din diaspora. Examenul îl trecusem cu brio.
La scurt timp după ce refuzasem oferta de a merge în America, la seminarul McCormick din Chicago, am fost încunoştiinţat de către domnul Mitru, un teolog civil, ce lucra la Relaţiile Externe ale Patriarhiei, în cadrul Sfântului Sinod, că mi s-a aprobat să plec în Anglia, dacă accept, dimpreună cu soţia şi copilul, cu o bursă de studii, la Universitatea Londrei, fiind, în acelaşi timp şi salariat al Patriarhiei, în funcţia de cantor şi apoi diacon, la Biserica Ortodoxă Română „Sfântul Gheorghe”, din Londra.
 |
|
Îmi aduc aminte, de parcă ar fi fost ieri, cum urma să plec la Londra, cu familia, aveam bursă de studii la Universitatea Londrei, Secţia de Teologie, cu un salariu de 126 lire sterline pe lună, cu posibilitatea perfectării limbii engleze, aveam onor unic de a studia în Anglia şi, o perspectivă extraordinară, ziceam eu, la reîntoarcerea în ţară. Apărea şi un mic inconvenient. Trebuia să plec singur la Londra (iulie 1976), pentru o perioadă de 2 luni de zile, să mă aşez, să închiriez o locuinţă şi, apoi, prin septembrie, să-mi vină soţia şi copilul. |
Era primul meu zbor cu avionul peste graniţă. După vre-o oră şi ceva, de zbor, pe când eram în aer aproape de cer, trecând peste Canalul English Channel, mă întrebam în gând: „Doamne, e frumos aici şi parcă sunt şi mai aproape de Tine, dar te rog să nu-mi dai drumul, cu avion, cu tot, că jos văd, acum, apă multă şi mă faci să mă gândesc la năzdrăvănia aia de înec, care era să-mi pună capătul, când eram copilandru! Ce ciudat, oare de ce peştii se îneacă pe uscat?! Ştiu că este chestiune de organism şi că multe alte vieţuitoare pot trăi numai în mediul în care s-au născut, dar de ce Doamne, nu ai făcut toate vieţuitoarele să poată trăi în orice mediu? Numai Tu ştii şi ai judecata populării echilibrate a mediului de viaţă. Dar de ce eu sper că mă voi simţi mai bine în mediul Londrei? Poate că, din cauza locului în care m-am născut, că s-a poluat atât de tare, cu factori demoralizatori.”
Puiul de ţăran zbura într-o lume necunoscută, capitala fostului imperiu britanic. Actualul arhiepiscop al Târgoviştei IPS Sa +dr. Nifon (Mihăiţă) fusese antecesorul meu la Londra şi a avut amabilitatea să se întâlnească în particular cu mine şi să-mi descrie situaţia de acolo. Aşa că, în avion către Londra, abia aşteptam să-i întâlnesc pe toţi cei despre care îmi vorbiseră Domnia Sa (era civil pe atunci şi de aceea, prezint o asemenea adresare reverenţioasă).
Mă aflam pe la jumătatea lunii iulie, 1976, când, cu un avion Tarom, călătoream de la Bucureşti la Londra. Deşi, potrivit protocolului, primisem paşaport (aproape că era un vis în vremurile acelea să obţii un paşaport, care să legitimeze călătoria peste graniţă), cu vreo 2-3 săptămâni înainte de plecare, nu am văzut paşaportul în mână, decât în ziua călătoriei. Am înţeles mai târziu că, paşaportul a stat în posesia Departamentului Cultelor, de unde un preot tânăr, Ioan Protopopescu, reprezentantul cu protocolul Patriarhiei, pentru aeroport, îl ridicase cu o zi înainte şi avea misiunea să mă însoţească până la aeroport, să-mi înmâneze paşaportul numai la poarta de intrare prin vamă, să fie prezent, ca să mă ajute cu trecerea prin vamă şi, să fie asigurat că mă vede prin geam cum ajung până la avion, urcând pe scările metalice ale autonavei. La revedere şi pe curând...! Adio România, rămân român, ne vom revedea, dar nu .....oricum!
3. Zborul spre Londra
 |
|
Iată-mă-s în avion! Peste vreo jumătate de oră, stuardesa ne face instructajul necesar pentru decolare. În mai puţin de 2 ore de zbor, aveam să aterizăm pe aeroportul Heathrow. În avion, am fost întrebat ce aş dori să mănânc. Am răspuns că,... nimic, la care stuardesa ripostă: - Puteţi să cereţi orice doriţi din ofertele noastre, fiindcă şi masa este inclusă în preţul de transport. Pentru prima dată în viaţă mi se spunea că pot primi ce doresc, fiindca este gratuit.
Ştiind că merg în Anglia, pe lângă Engleza studiată în facultate, am aprofundat, cât am putut de bine, în timp record, vorbirea curentă în limba Engleză. Eram convins că mă voi descurca cu brio, prin vama londoneză, dar de unde, vameşii parcă aveau prune în gură. |
Vorbeau într-un jargon de aproape că, mă întrebam cum de se înţeleg între ei. În spaţiul aeroportului, unde călătorii erau aşteptaţi de către rude, prieteni sau de persoane oficiale, eu am fost aşteptat de părintele Lucian Gafton, parohul bisericii, unde urma să slujesc şi eu.
|
|
