|
|---|
CAPITOLUL II - ANII DE SEMINAR LA SEMINARUL „KESARIE EPISCOPUL” DIN BUZĂU (1966-1971) 1. Amintiri despre colegii seminarişti, viitorii slujitori ai lui Dumnezeu
Pentru mărire, dați un click aici, sau pe fotografia de mai sus 1. Amintiri despre colegii seminarişti, viitorii slujitori ai lui DumnezeuFiecare episod al vieţii mele ar trebui să-l încep cu „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti!” Am acest sentiment, atât din faptul că timpurile la care mă refer sunt rămase în urmă cu 45 ani şi, astăzi trăiesc nostalgia lor, dar şi pentru măreţia sufletescă a acelor trăiri.
|
Unii dintre colegi erau chiar impunători, cum ar fi Dragoş Enache (fiind cel mai vârstnic şi mai maturizat). Era ca un tătic pentru noi şi-l respectam căci avea înţelepciune şi experienţă şi ştia să ne rezolve litigiile colegiale. Îi consider printre cei impunători şi pe Rizea Dobre şi Gegea Victor, care erau spontani, cu fler şi harismă comică, un fel de comedianţi, în carne şi oase. De cei din categoria „impunători” (ultimii trei), mă simţeam cel mai atras. Probabil că, pentru poziţia mea de ţârcovnic al Capelei, Dragoş Enache mă folosea adesea în rezolvarea conflictelor colegiale. |
|
|
|
DragosCât despre Rizea Dobre şi Gegea Victor, pot spune că erau favoriţii mei. Erau inteligenţi, spontani şi plini de umor. Cele mai multe poze de pe vremea seminariatului le am cu aceşti doi, simpatici, colegi.
2. Cei mai apropiaţi colegi ai mei
Pe toţi colegii îi păstrez în suflet, cu ce au însemnat pentru mine, dar fraţii Ploscaru (Gică şi Hristu) au fost colegii mei de suflet. Erau de loc din Ceamurlia de Jos-Dobrogea şi au venit la seminar tocmai în anul în care le-a murit mama. Aveau suflete candide, fără pătimiri şi erau cu multă credinţă şi dragoste pentru Dumnezeu. Erau gemeni, dar nu prea semănau ca înfăţişare şi comportament.
Hristu părea mai lumesc. Îmi amintesc că risca pedeapsă disciplinară, dar la pantalonii săi evazaţi nu renunţa, cu niciun chip, de bună voie. Hrista avea un păr negru, ondulat şi credeai că-i artist dacă nu ştiai că-i seminarist.
Gică se plasa la polul opus lui Hristu, „călca” a popă, chiar de pe atunci. Avea o faţă bălaie, era mai scund decât Hristu şi ştia cum să intre în pielea omului. Faţa-i era cuvioasă, şi avea o atitudine care te atrăgea să-i fii prieten. Gică era prietenul tuturora.
Aşa se explică şi faptul că, într-un an (prin anul II, sau III), am petrecut vacanţa de Paşti cu Gică şi Hristu, la casa părinţilor mei, la Dâmbroca.
Gică era aşa de mămos (era de înţeles, căci simţea lipsa mamei lui, plecată la ceruri), încât, în scurta mea vacanţă la părinţi, în cele numai 2 săptămâni, intrase sub pielea părinţilor mei, încât mă încerca o anumită gelozie, fiindcă mi se părea că părinţii mei îl iubeau mai mult decât pe mine. Desigur că totul se petrecea în închipuirile mele, din cauza unor slăbiciuni şi naivităţi.
3. Vacanţă la Dâmbroca, cu fraţii Ploscaru
Tot pe când eram prin anul II, înainte de plecarea în vacanţa de Sfintele Paşti, împreună cu fraţii Ploscaru, am decorat uşile şi geamurile clădirii seminarului, cu frunze de tei, în anticiparea următorului praznic împărătesc, Rusaliile, după întoarcerea noastră din vacanţa de Sfintele Paşti. Din exces de zel şi pietate inocentă, am luat în sacoşele noastre, pornind în vacanţă către casa părintească din Dâmbrăca, sute de frunze de tei, din copacii de pe aleea episcopiei, astfel ca să avem decoraţii şi pentru casa mea dâmbroceană, fiindcă eu, dâmbroceanul, eram unicul fiu al satului înscris la seminar şi doream să dovedesc satului ce înseamnă a fi seminarist.
Nu ştiu cât de entuziaşti au fost părinţii mei de acţiunea decorării casei părinteaşti cu frunze de tei, simbol al protejării casei şi implicit al întregului sat, împotriva spiritelor rele şi împlinirea făgăduinţei pogorârii Sfântului Duh, însă un lucru a fost cert, că, pe perioada Sfintelor Paşti, casa noastră devenise punct de atracţie al sătenilor, un fel de “pom de crăciun” în sărbătorile de Paşti, mai ales datorită amplasamentului şi poziţiei casei, la şosea, în faţa staţiei de autobuz. Dacă a fost o inspiraţie, sau un gest de prost gust, din cauza zelului meu sacerdotal, numai Dumnezeu ştie. |
Un lucru însă îl pot mărturisi fără echivoc : acţiunea mea nu a vătămat pe nimeni.
4. În costumul lui Adam, la comisariatul militar din Buzău
Deşi elevii seminarului nu făceau armată, adică eram un fel de castă privilegiată, totuşi, o dată pe an trebuia să ne prezentăm la comisariatul militar din Buzău. Aceasta era ziua cea mai critică şi mai penibilă din viaţa noastră, a tuturor seminariştilor, în general. Aici eram aduşi, la porunca autorităţilor civile, în cireadă, fără ură şi părtinire. Nu se explica de ce. Trebuia doar să executăm ordinele.
 |
Erau singurele ordine ce ne veneau de sus, de dincolo de zidurile protectoare ale cetăţii, ale seminarului. Cum s-ar zice, „unde-i ordin, cu ......plăcere”, însă numai plăcere nu era aceea. Duşi la centrul de examinare militară, de lângă primărie, unde erau aduşi şi alţi tineri de vârsta noastră, de pe la şcoli profesionale şi de la licee teoretice, eram introduşi într-o sală rece, având câteva umeraşe fixate în pereţi, de jur împrejur şi eram obligaţi să rămânem în costumul lui Adam, pentru examinarea medicală. Eram, apoi, mânaţi ca oile, seminarişti şi neseminarişti, să ne îndreptăm către 3 stănoage (portiţe) prin care trebuia să trecem pe rând, pentru examinarea medicală. Mulţumim Domnului că eram amestecaţi cu toţii (seminarişti şi neseminarişti) ca într-o oală, fără a ne fi relevată profesia, căci altfel am fi crăpat de rusine. Spun asta, fiindcă, după ce treceai stănoaga, prezentai documentul personal, înmânat la intrare în comisariat, prin care se atesta numele şi numărul de înregistrare, uimitor pentru puditatea noastră, unei personae de gen feminin, care ne examina. Cât de umilit puteai să fii într-o astfel de postură?! Mulţumim Domnului că se păstra un minimum de respect şi pudoare (eram cu toţii numai bărbaţi). Gândind însă înapoi, poate că acest lucru se întâmpla şi datorită faptului că numai bărbaţii făceau armată. Altfel, numai Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat dacă am fi trăit în vremurile de astăzi când militarii sunt înrolaţi de-a valma(bărbaţi şi femei). |
Umilinţa consta şi în faptul că noi, tineri de 17-19 ani, ajungeam să fim examinaţi de aceste doamne. Parcă eram manechini, ni se spunea să stăm drepţi, să ne întoarcem cu stapele, ba în profil, ba în poziţie de luptă, să nu mai vorbim de atingerile corporale ale ofiţerului(ofiţeresei) militar, care – în vremurile de astăzi, ar fi interpretate drept hărţuire sexuală. Cum poţi descrie grafic, astfel de acte??? Mulţumesc Domnului că sunt amintiri ale unui trecut inuman, apus de decenii.
Seminarul, dedicație de Mircea Iordache
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
|
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
