|
|---|
CAPITOLUL VII – STATUL CALIFORNIASTÂLPI ȘI BINEFĂCĂTORI AI BISERICII, ÎN TIMPUL PASTORAȚIEI PĂRINTELUI CONSTANTIN ALECSECAPITOLUL I –AMINTIRI DIN COPILĂRIE I. RĂDĂCINILE MELE B. FAMILIA 1. Tatăl meu - Enache Alexe, Tătica al meu -erou
|
a. Casa vecheb. Pârjolulc. Casa nouă, de la şosead. Fântâna cu apă vie, pentru fântâna lui Enache Alexe (de Mircea Iordache) |
* Notă: Pentru mărirea fotografiilor, apăsați pe fiecare fotografie în parte
 |
 |
|
Rudeniile din partea tatălui, și ing. Mircea Iordache, cronicarul Satului Dâmbroca
 |
 |
|
|
 |
 |
 |
1. Tatăl meu - Enache Alexe, Tătica'al meu - erou...!
|
Enache Alexe era fiu de ţărani gospodari (Voicu si Smaranda Alexe, nee Stan), născut în satul Dâmbroca, comuna Săgeata-Buzău, la 5 februarie 1922. Enache, fiind primul născut (avea un frate, Costică şi o sora mai mică, Veronica, căsătorită cu Ion Pâslaru din Beilic-Săgeata), a murit pe data de 23 octombrie 2001, la Los Angeles.Tata a urmat numai 4 clase primare, în satul natal. Îmi aduc aminte că adesea glumeam, că are cu 2 clase mai mult decât trenul. De mic copil şi-a pierdut tatăl şi, fiind cel mai mare dintre fraţi, a devenit stâlpul casei îngrijindu-se de mama sa, de fratele Costică şi de sora cea mică - Veronica, câştigând existenţa familiei prin truda câmpului. Nici nu împlinise 18 ani când, începând cel de al doilea război mondial, a fost înrolat în armată şi a luptat împotriva inamicului bolşevic şi apoi împotriva nemţilor, ajungând pâna în muntii Tatra. Era mândru de vitejia sa. În ultimul an al războiului, pe când se afla într-o scurtă escapadă, de numai câteva zile, în satul natal, cu o săptămâna înaintea începerii postului mare din primăvara anului 1944, s-a căsătorit cu Anica Dumitrache (care avea să fie draga mea mămică). |
Soţii Enache şi Anica Alexe au fost binecuvântaţi cu 4 copii: Paulina (1947), Constantin (1951), Ioana-Gina (1954) si Maria-Mia (1957).
Anii, din primele 2-3 decade de după război, le-au adus un adevărat coşmar, ca şi anii din timpul războiului. Cum bine se ştie, bolşevicii au acaparat puterea în România şi forţat, au luat proprietăţiile în diferite moduri (confiscare, naţionalizare, colectivizare), părinţii mei au suportat cele mai crude tratamente ale sistemului comunist.
Enache Alexe a refuzat, toată viaţa lui, înscrierea la colectivă, pentru care a plătit scump, atât el, cât şi copiii săi. În anii 1960-1965, când comuniştii i-au confiscat utilajele agricole, animalele şi ţarina din afara vetrei satului, spre a-şi câstiga existenta, Enache a lucrat mai întâi la o fermă din apropiere, apoi, timp de peste 20 de ani, făcând zilnic naveta, cu bicicleta, sau cu autobuzul, a lucrat în oraşul Buzău, pe rând, la Fabrica de Sârma şi Fabrica de Sticlă şi Oglinzi, apoi la Fabrica de Zahăr, de unde s-a pensionat în 1987.
În 1988, la solicitarea familiilor copiilor (a sorei mele Paulina şi a mea), stabiliţi în America încă din 1980, li s-au acceptat vizele şi s-au stabilit în SUA, locuind în Los Angeles cu familia fiicei mari, Paulina Ciocan, până când şi-a dat obştescul sfârşit.
Familile noastre (a mea şi cea a sorei Paulina Ciocan) i-au oferit cea mai bună îngrijere pentru trai, sănătate şi asistenţă juridică.
Tata a fost un om credincios, cu frica de Dumnezeu, înscrisă adânc în inima sa. A fost om rugător la Dumnezeu, nelipsit de la slujbele bisericeşti, exceptând vremurile în care se afla în boală şi suferinţă. A împlinit cu răbdare şi dedicaţie aproape călugărească, un întreg canon de rugăciuni zilnice, practicând şi un canon al lui de rugăciuni şi mătănii la miezul nopţii, până în ultimii ani de boala şi suferinţă. Era un mirean binecunoscător al sfintelor predanii, cum puţini laici sunt învredniciţi de acest dar, un postitor exemplar. Niciodată în viaţa sa pământească n-a încălcat lungimea celor 4 posturi şi n-a mâncat '„de frupt” în niciuna din miercurile şi vinerile de peste an, zile de postire prin excelenţă. A fost un cuminecant duminical al Sfintelor Taine, pregătindu-se după rânduială, cu regularitate, pentru aceasta. Din fragedă copilărie, din cele spuse în vremurile normale, de înaintea instaurării dictaturii comuniste, precum şi în primii ani ai calvarului comunist, la sfârşit de săptămână, de trudă pe glia strămoşilor(de luni seara pâna sâmbăta la asfinţit), ţăranul Enache se întorcea în vatra satului, se îmbăia, în condiţiile de care numai bătrânii satului îşi mai aduc aminte, iar duminica dimineaţa se îmbrăca în straie de sărbătoare şi se pornea spre biserica din inima satului, dimpreună cu soţia Anica şi copiii lor, pe atunci încă mici, spre a participa la dumnezeiasca Liturghie. După 3-4 ore de trăire duhovnicească şi după miruire, se întorcea acasă pe aceeaşi cale, uliţa de mijloc, sau pe uliţa întâi, care acum poartă numele „strada Iordache Neculai”, atunci când dorea să-şi însoţească mama până acasă. Când ajungea acasă se ospăta cu nevasta şi copiii din binecuvântările cerului, îsi odihnea, pentru o oră sau două, trupul obosit de sclavnica povară a câmpului, după care se aşternea la citit. Citea cu sete din Biblie, din proorociile Vechiului Legământ, din rugăciunile psalmodice ale lui David, din Sfintele Evanghelii şi din Apocalipsa. Era, de fapt, obsedat de Apocalipsa. Si nu numai că citea ca să cunoască, ci studia Scriptura şi o comenta duminica următoare cu presbiterii satului. Era interesat de comentariile şi predicile preoţilor Ghencea, mai apoi ale preotului Emil Stanciu, la pericopele evanghelice şi apostoliceşti duminicale şi la feluritele pasagii scripturistice, care-l preocupau cu pasiune, cu toate că... era, aşa cum mărturiseam mai înainte, un simplu ţăran cu 4 clase primare, un fiu al satului, fără multă şcoală, însă era om cu frica de Dumnezeu. La praznice, secondat totdeauna de soţie, cerceta Sfintele Mânăstiri prin lungi pelerinaje, îmbogăţindu-şi casa tărănească cu icoane, iconiţe şi cărţi de zidire spirituală, împărtăşind şi cu cei din jur experienţa sa duhovnicească. La mânăstirile: Vladimireşti, Răteşti, Ciolanu... şi altele, a mers pe jos, cu carul cu boi sau cu cai. Acelea erau locurile sfinte ale României de unde Enache şi Anica Alexe nu lipseau de la prăznuire.
Încă din tinerete, s-a implicat în administraţia bisericii din satul natal, slujind ani de-a rândul în consiliile parohiale şi ajutând la buna-gospodărire a bisericii. Spre sfârşitul vieţii sale, deşi a stat căzut la pat, mai mult de un an de zile, familia l-a purtat în mai multe rânduri, pe căruţ, la Biserica „Sf. Treime” din Los Angeles, unde slujeşte subsemnatul, ca să apuce a se mai ruga '„pentru ultima dată”, cum obişnuia să spună... şi să mai aprindă o ultimă lumânare. S-a întâmplat că ultima rugăciune şi ultima lumânare le-a închinat Domnului la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, în anul 2001.
A fost un om bun, de familie, exemplu creştinesc pentru cei din jur. Se îngrijea de soţie şi la rându-i, soţia s-a învrednicit după aceeaşi măsură de îngrijirea lui, mai cu seama în vremurile de boală şi suferinţă.
Ca părinte, era iubitor de copii, nepărtinitor în împărtăşirea dragostei părinteşti, bun, blând şi îngăduitor, dar şi direct şi hotărât în cultivarea valenţelor morale şi religioase în sufletul membrilor familiei sale. Îşi însemnase în calendar zilele de naştere ale tuturor membrilor familiei, inclusiv ale nepoţilor şi le trimetea scrisori de felicitare şi câte un dar pecuniar.
Dormi în pace suflet blând şi Domnul Iisus să te sălăşluiască în împărăţia Sa !
Tătica'al meu - erou...!
 |
Într-o dimineaţă, prin primăvara anului 1962, în timp ce tătica îşi prăşea porumbul, s-a trezit cu o ceată de inşi, condusă de finul, cerându-i să părăsească tarlaua, căci acel pământ aparţine colectivei. Am fost martor ocular la acel abuz. Din cauza unor incidente anterioare cu manechinii colectivei, tătica purta cu el un topor, pentru a-şi apăra bunurile moştenite din moşi-strămoşi. L-am întrebat o dată: - Matale, tată, zici că eşti om credincios. Explică-mi, vrei să faci vreo crimă, cu toporul, să omori pe cineva, dacă te va ataca? M-a impresionat mult răspunsul lui şi mă macină şi astăzi: - Costele, pământul ţării a fost apărat cu preţul sângelui. Să apăr acest pământ am luptat până în Munţii Tatra şi, dacă va fi nevoie sunt gata să-mi vărs sângele pentru acest pământ sfânt! În mintea şi-n sufletul meu, s-a lăsat atunci o linişte divină şi am rămas fără grai. Revenind la întâmplarea cu ciracii colectivei, parcă îl aud pe finul, şeful lor: „-De azi înainte, acest pământ aparţine colectivei” şi, a făcut un gest ca ciracii să-l imobilizeze pe tata. |
Eu eram speriat şi neputincios, dar vedeam vitejia personificată în chipul ţăranului patriot, apărător al moştenirii strămoşeşti, asemeni ţăranilor din Răscoala de la 1907, zugrăviţi în tabloul lui Octav Băncilă.
Tătuca aştepta deznodământul şi numai băiatul lui Enache să nu fi fost în acele clipe şi să participi la asemenea mizerii bolşevice, în care bietul tata era singur împotriva a peste 30 ciraci, care îl tâlhăreau de avere. Se mai roteşte o dată printre ei, ameninţător cu toporul şi atunci „finul”, zice către gaşcă:
„- Lăsaţi-l, că e nebun, hai să mergem!”
A fost o victorie temporară pentru tata, în acele clipe, dar vor urma alte povestiri triste şi acum înţeleg de ce fostul preşedinte al ţării, domnul profesor Emil Constantinescu, în timpul mandatului domniei sale a rostit: „M-a învins sistemul!”. A fost o constatare tardivă, căci România a fost învinsă, în fapt, de sistem, cu mai bine de cinci zeci de ani în urmă.
Vorba răposatului, de tristă amintire, când şi-a pierdut scaunul de atotputernic „Tovarăși, agenturili străini vor să ne răpească libertăţile democratice!”
Ce ar mai putea spune Majestate Sa, Regele Mihai, pe această temă!?
Mama Anica Alexe |
Mama mea, Anica Alexe (Dumitrache), s-a născut la 13 noiembrie 1921, din părinţii Simion şi Gherghina Dobre-Dumitrache. Mămica Anica a plecat la veșnicie pe data de 1 mai 2009. Părinţii mamei, Simion şi Gherghina au fost binecuvântaţi de Dumnezeu cu 3 fiice: Nastea, Anica şi Ioana. Nastea s-a căsătorit la vârsta de 16 ani, cu Oprişan Ispas (erou în cel de al doilea război mondial). Rămânând văduvă la o vârstă tânără, Nastea nu s-a mai căsătorit niciodată. Nici sora mai mica, Ioana, nu s-a bucurat de prea multă fericire la tinereţe, căci bărbatul ei a murit la scurtă vreme după ce i s-a născut cel de-al doilea copil, Marcela. Ioana, ajutată de sora cea mare, Nastea, şi-a crescut cei 2 copii (Mia „Puşa” şi Marcela), în condiţii foarte grele, în vatra satului natal, Săgeata. Ca şi tata, mama Anica, a urmat numai 4 clase primare, în satul natal, Săgeata. Pierzandu-şi tatăl, de pe când era mică, Anica, dimpreună cu cele 2 surori au dus viaţă grea, la ţară, alături de mama lor, Gheorghina, trudind pe tarlaua câmpului. Când avea 18 ani, Anica a cunoscut un tânăr din satul Dâmbroca, la vreo 3-4 km de satul ei, pe nume ENACHE ALEXE, care într-o duminică după-amiază, veniseră cu câţiva flăcăi dâmbroceni, la horă în satul Săgeata, nădăjduind să-şi găsească sufletul pereche. |
Deşi avea puţină şcoală, flăcăul Enache era un bărbat chipeş, serios şi cu multă frică de Dumnezeu. Pătrunşi de fiorii dragostei, Enache şi Anica şi-au împărtăşit iubirea, care s-a materializat mai târziu într-o căsătorie sănătoasă, ce a durat aproape 60 de ani, până la mormânt. S-au cunoscut, s-au plăcut şi s-au iubit, pornind de la o „iubire la prima vedere”.
În timp ce Enache trudea la câmp, ANICA se ocupa de gospodărie (îngrijirea animalelor şi păsărilor din ogradă, creşterea copiilor, gătitul mâncării şi făcea, zilnic, mulţi kilometri, să ducă lui Enache mâncare la câmp şi bucurându-se pentru câteva clipe de servirea mesei împreună cu bărbatul ei, la umbra căruţei.
Sâmbăta seara, la sfârşitul fiecărei săptămâni, Enache se întorcea acasă, se îmbăia, împreună cu nevasta lui, în condiţiile în care am arătat când am vorbit de tatăl meu.
După cum am mai spus, duminica dimineaţa, îmbrăcaţi îngrijit, cu lumânări în mână mergeau la Casa Domnului, luând şi copiii în credinţa lor pentru înalte trăiri duhovniceşti.
După colectivizarea forţată din 1962, până în 1987, tata se deplasa zilnic la serviciul de la oraş, iar mama Anica, fiind casnică, îşi împlinea vocaţia de soţie, mamă şi gospodină.
Dupa ce bărbatul a plecat pe veci la locul unde nu este durere, nici întristare, mama Anica şi-a continuat viaţa în casa fiicei mai mari, Paulina, a cărei familie a îngrijit-o cu multă afecţiune.
Şi eu m-am străduit să-i alin necazurile, în urma pierderii lui tata şi să o sprijin în tratarea trupului şi a sufletului.
Ca şi bărbatul ei, mama ANICA, aşa cum îsi reamintesc copiii si cunoscuţii lor, era o femeie credincioasă, nelipsită de la slujbele bisericeşti, chiar dacă în ultimii ani se gârbovise, şi-a împlinit cu răbdare şi aplecare, aproape călugărească, canonul rugăciunilor zilnice.
În ultimele 2 decade ale vieţii (alternativ cu tanti Măndiţa Canciu), era „prescurăreasa bisericii”.
La Duminica Praznicului Floriilor, 12 aprilie 2009, mama Anica a participat pentru ultima dată la Slujba religioasa, oficiată de mine, fiul ei, in Biserica „Sf. Treime” din Los Angeles, California.
Mama ANICA a fost o adevărata mironosiţă, o soţie desăvârşită , care şi-a iubit şi îngrijit soţul până la mormânt. Ca soţie, mamă, bunică şi străbunică, era iubitoare, nepărtinitoare în împărtăşirea dragostei faţă de cei ai familiei ei, bună, blândă şi îngăduitoare.
Ca şi tata, avea însemnate, într-un caiet, zilele de naştere ale membrilor familiei şi era atentă să trimită felicitări, folosind cuvinte simple, dar se putea distinge în ele multă dragoste.
Dumnezeu s-o aibă în pază şi s-o odihnească în corturile dreptilor!
3. Familia noastră, eu și surorile mele
Am fost al doilea copil (singurul băiat) al familiei Enache și Anica Alexe.
Am avut o soră mai mare, Paulina Ciocan, plecată la Domnul în +2014, și două surori mai mici, Ioana Ploscar (Gina), și Maria Stanciu (Mia), ale căror mini-biografii vor fi prezentate mai jos:
 |
 |
 |
 |
Se spune adesea că o fotografie face mai mult decât 1000 de cuvinte. Într-adevăr într-o viață de om, fiecare dintre noi acumulează sute, sau poate mii de fotografii. Mai ales în vremurile de astăzi. În anii copilăriei mele nu a fost așa. Și cu atât mai mult, în vremurile părinților și bunicilor noștri. Pe vremea străbunicilor încă nu se inventase aparatul de fotografiat. M-am căznit, pe cât a fost în a mea putință, să colectez câteva zeci de fotografii din anii copilăriei mele, și mai apoi, cu părinții și surorile mele. Drept tribut, în memoria scumpilor mei părinți, și a sorei Paulina Ciocan, vă prezint un mini-album al părinților mei Enache și Anica Alexe, pe care-l puteți accesa, dând un click pe fotografia de mai jos:
Mini-albumul părinților mei Enache și Anica Alexe
4. Casa părintească nu se vinde şi .....totuşi
a. Casa veche
Despre casa părinţilor mei, aflată pe terenul bunicilor şi moştenită mai târziu de unchiul Costică, nu prea-mi amintesc. Singurul lucru despre care-mi amintesc fiind acela al translării ei din acel loc, la şosea, unde ne-am mutat. Pe locul rămas viran, tătuca semăna porumb, iar între acel loc şi casa unchiului Costică mai era un loc viran, aparţinând fiicei mijlocii a bunicilor, Veronica, căsătorită cu Ion Pâslaru, din Beilic, dar şi mătuşa Veronica a lăsat acel teren în moştenire fratelui ei, Costică, care cultiva pe el tot porumb.
Casa bunicilor Voicu și Smaranda Alexe
Unchiul Costică şi-a dat obştescul sfârşit prin infarct cardiac, într-o primăvară, în timp ce prăşea porumbul de pe tarlaua aceea.
Îmi amintesc că pământul, în acea zonă a satului era foarte fertil şi creşteau lanuri de porumb foarte frumoase, demne de admirat.
Mergeam la terenul lui tătica, cu caii (Murgu şi Negru) şi-i călărem, nu numai pe terenul nostru ci şi pe câmp, pe după oboare, mergând zeci de kilometri.
Prima minune din viaţă, am întâlnit-o cam prin anul 1960, când prin niște pârghii și mișculațiuni impovizate, dar ingenioase, cu ajutorul a 2-3 săteni, tatăl meu deplasa o hardughie de casă pe o distanţă de 500-600 de metri, de pe locul moștenit de părinți, de lângă casa bunicilor, până la șosea (folosindu-se de un set de cca 6 butuci cilindrici, ce se rostogoleau, fiind aduși pe rând din spate, în față, în timp ce „pocesiunea” progresa, prin tracțiunea cailor, (patru la număr, dintre care doi erau împrumutați de la Vasile Geambaşu), ca și când s-ar fi respectat o diagramă matematică, de unde-mi este și credința că Arhimede era român!?, . Despre asta voi vorbi în cele ce vor urma.
Casa bunicilor, a rămas și va rămâne în memoria mea totdeauna, drept casa copilăriei mele, deși casa părinților mei (cea mutată la șosea), era mult mai mare, mai somptuoasă, cu tendinţă de modernism: electricitate, gard modern de beton și porți din fier forjat, boltă de vie între casă și bucătăria de vară (cu pivniță). În spatele curţii era o parcelă de vie altoită, împrejmuită cu gard de sârmă.
Sunt iarăși încredințat că aici, în această casă s-au împlinit cele istorisite de mătușa mea, Marița lui Costică Ion (fratele tatei), despre colectivizare și focul din sat, cum, atât de elocvent descrie Mircea Iordache în cartea satului: „La colectivizare eram şi gravidă cu ultima fetiţă. După ce s-a tereminat focul, au venit şi pompierii, dar tot ce am avut în curte a ars, până la colţul casei. Era şiră cu paie, erau ciocani. A venit, de pe a treia uliţă, un şomoiog de paie cu jar. Şi acum mi se zburleşte părul pe mine. A ars tot. N-a mai rămas nimic, nimic. Am vândut vaca, să luăm ceva pe ea, că nu mai aveam ce să-i dăm de mâncare. Costică nu era acasă, lucra la şantier. Aveam copii mulţi şi trebuia să se ducă la lucru. Venea cu sacul de pâine neagră, de aia de 6 lei/bucată. Tăbărau toţi copiii pe el, de luau fiecare câte o pâine. Aşa i-am ţinut în viață. El lucra la Braşov... În toiul focului, miliția ne-a păzit o săptămână la ușa casei: pe mine, că eram gravidă, copiii – toţi cu mine, iar la geamuri stăteau miliţienii care-mi spuneau „De ce ai nevoie, doar strigă, să nu ieşi afară, îţi dăm noi ce-ți trebuiește, numai să ne spui ce-ţi trebuie!”.
Pompierii în slujba satului Dâmbroca |
Vorbind despre focul de care amintește mătușa mea, Marița, eu, pe atunci copil de 11-12 ani, pot da mărturie, că am fost martor ocular al acelei întâmplări. Pentru mine era a doua participare la ceva care-mi apărea ca mister, dar a fost real şi mi-a marcat copilăria. Îmi aduc aminte de scena focului, despre care vorbește mătușa Marița. Era imediat după colectivizarea forțată a satului. Probabil prin anii 1962-1963. Părinţii mei se mutase cu casa la șosea. Stingerea focului a fost ceva inedit pentru mine, căci focul a mistuit cel puțin 15% din sat. Mulțumesc Domnului că părinții își mutaseră casa la șosea cu 2-3 ani înainte de pârjol și pe tarla se afla porumb verde și mai erau încă 2-3 locuri virane până la „Casa Iordache”, altfel ar fi fost şi mai mare prăpăd. Îmi scapă detaliile. |
Nu știu dacă eram la cules de agude, la casa bunicilor, însă reţin, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, flăcările îngrozitoare care veneau, parcă cu viteza fulgerului, către casa bunicilor. Vagă îmi este amintirea despre pompieri şi maşinile lor, dar îmi amintesc bine că la stiingere participau vreo 4-5 pompieri. Erau oameni tineri, cam la 20-30 de ani.
Au început să înșire de-a lungul uliței, de la locul „focului” până la apa Buzăului, niște tuburi circulare, flexibile, de cca 10 centimetri în diametru și pe 1000 metri lungime, având un sistem de conectare, simplu și eficient, ca un fel de sistem de irigare, care urma să aducă apa de la râu, la locurile incendiate. Pentru mine era extraordinar să constat energia, dedicația, spontanietatea și mobilitatea acelor pompieri. Cunoșteam ulița și cunoșteam foarte bine văgăunile râului Buzău, căci mergeam zilnic la scăldat. Așa că am devenit aproape „ad-hoc” ghidul pompierilor. În timp ce ei înșirau și conectau acele tuburi circulare de plastic, eu alergam înaintea lor ca să le arat calea spre râu.
Să fi tot durat întregul proces de instalare a echipamentului „salvator”, de la locurile incendiate până la râu, vreo oră, pe un km. distanţă. Doi dintre pompieri, aflaţi la râu, aveau cu ei 2 pompe (întotdeauna aveau și una de rezervă). Au pornit prima pompă, care împingea apa pe acele țevi, numai Domnul știe, câţi litri de apă pe minut. Pompierul principal, mi-a cerut să alerg, pe cât pot eu mai repede, să verific dacă toate conecțiunile mufelor sunt în rânduială, să merg la locul focului, să constat dacă apa ajunge la colegii lor, care de pe scări, țineau jeturile cu presiune de apă, ațintite asupra acoperișurilor din stuf și să revin, cât pot de repede, să le raportez situaţia. M-am simțit foarte important, de parcă tot satul depindea de mine. Devenisem pompier, fără diplomă... Nu am observat defecţiuni de conectare la mufe şi apa avea presiune în jeturile pompierilor care stingeau focul. După câteva minute de uimire și de apreciere a calităţii tehnologiei de salvare, cu adrenalina la maximum, decid să mă întorc la râu, să le raportez că totul e bine. Nu apuc să fac sânga-n prejur și, dau nas în nas cu adjunctul celui care se afla cu pompa la râu şi mă trimisese în « misiune ». Nedumerit, dar și intrigat de faptul că a venit și el la locul incendiului, l-am întrebat de ce m-au trimis într-o astfel de „misiune” și ce trebuie să fac acum, dacă și el, „profesionistul” a făcut ceea ce eu fusesem trimis să împlinesc!!!... Răspunsul a fost simplu, și la subiect: „am vrut să scăpăm de tine, băgăciosule, ca să nu ne mai încurci în lucrarea noastră – ai înțeles ?!!”. - Să trăiți, am înțeles! Această lecție am învățat-o atunci și constat că este de actualitate și astăzi. Majoritatea românilor au crezut și încă cred și astăzi că se pricep la toate. Ce poți să faci, te întreabă patronul. De toate!, este răspunsul românului...
În lumea civilizației vestice ți se cere să ai expertiză numai într-un domeniu (nu în toate), însă, potrivit scripturii, în domeniul expertizei tale, “slujba ta, fă-o deplin!”.
Revin la mărturisirea mătușii mele Marița. Mă cutremur și acum de mărturisirea ei despre foc și de pătimirile familiei pentru neacceptarea intrării în colectivă.
Doamne, Sfinte, câtă nedreptate!
Vis-a-vis de casa unchiului Costică se afla casa („un mini-palat”!) a celui care, direct, sau indirect a contribuit la dezmoştenirea unchiului, a noastră şi a altor săteni. Şi când te gândeşti că părinţii mei l-au cununat, i-au ţinut lumânările la cununie.
Nu l-am văzut nici să participle la oprirea incendiului, de la unchiul meu şi gândeam că, în timp ce vecinii sufereau, finul nostru(care prin cununie devenise copilul spiritual, al tatălui meu), poate că chefuieşte cu mai marii de pe la judeţul de partid. Aceleaşi „caractere” sunt tari pe poziţii şi astăzi, la 22 ani de la aşa zisa revoluţie şi dau lecţii de conduită morală, sau sfaturi despre credinţa creştină.
Reflectând la astfel de lucruri, concluzionez că vocația mea a fost întotdeauna să fiu lider. Dacă mi-am dorit vreodată să fiu altceva decât sunt astăzi, a fost aceea ce a deveni pompier, ca să fiu în slujba semenilor, să salvez vieți, proprietăți și în general, să ajut la orice, oamenii, animalele, păsările şi tot ce reprezintă faună şi floră, adică, creația vie a lui Dumnezeu. Nu a fost să fie.
Am vorbit mai sus despre casa bunicilor, pe care o consider ca pe prima casă părintească, căci acolo mi-am desfătat copilăria cu tot ce poate fi mai frumos. Cunoşteam toate cotloanele şi eram la vârsta în care îmi da ghes imaginaţia, de a-mi ascunde sufletul prin pod, prin agud, pe la frumoasele povestiri ale bunicilor, dar şi de a-l lăsa slobod pe după oboare, uneori chiar călare pe Murgu.
Despre casa părinţilor, de lângă cea a bunicului, am spus că o reţin doar din acea uimire ce am avut-o când a fost tractată cu patru cai, pe butuci din lemn.
Casa părintească, de drept, am avut-o la şosea, pe un teren, pe care tătica îl cumpărase de la o rudă a noastră. Terenul avea dimensiuni mai mari(era mai lat şi mai lung), decât locaţia anterioară a casei.
Ea a fost aşezată la câţiva metri, distanţă, faţă de gardul de la şosea şi tot cam aşa faţă de gardul cu vecinul din stânga casei. Vecinul era cam sărăcuţ şi negospodar. Copiii vecinului cam dădeau iama prin grădina noastră, pe la struguri.
 |
Avea cam aceeaşi schemă cu casa bunicilor(descrisă mai sus), dar era mai încăpătoare şi avea o cameră în plus. Se intra din curtea de lângă şosea, pe un antreu principal. În antreu, pe peretele din dreapta, spre Vest, era o uşă fără geamuri, cu încuietoare, zisă şi broască, care dădea într-o cameră micuţă, lată cam de doi metri. Eram tare mândru că părinţii ziceau: „Asta-i camera lui Costel!”, deci a mea. Camera mea avea o somieră, la al cărei căpătâi era un raft cu 10-12 cărţi, „speriate” şi înegrite de scurgerea vremii. Nu le ştiu provenienţa. Cu timpul s-au adunat mai multe cărţi (40-50), căci îmi plăcea să procur de pe unde puteam, mai ales în perioada seminariatului. Aceea era biblioteca casei şi în mod deosebit a mea, căci eu le citeam cu nesaţ în tot conţinutul lor. |
Mai apoi am fost foarte ocupat cu manualele disciplinelor de învăţământ şi materiale bibliografice necesare pregătirii mele de specialitate, iar cărţile beletristice le luam numai la «frunzărit».
În acea cameră, cred că, mi-am petrecut cel mai mult timp din zi şi din noapte, în perioada cât am stat acasă cu părinţii.
În spatele camerei mele era cămara, de aceeaşi lăţime cu camera mea, că doar se afla în continuarea ei.
Din numita cameră „a lui Costel”, dădea o uşă, pe peretele din Nord, tot fără geamuri, într-o cameră mai mare(avea spaţiu aproape de două ori mai mare decât camera mea şi cămara, la un loc), care avea două geamuri, unul către şosea şi unul spre curtea interioară. După un anumit timp de la construcţie, camera aceea a primit destinaţia de depozit pentru grâu. Grâul acoperea cam jumătate din suprafaţa camerei, fiind pus pe o prelată şi des, aerisit cu lopata, să nu se încingă şi să mucegăiască.
Camera era ca o trezorerie în care se păstra „aurul galben” de grâu, al familie noastre. De aceea, geamurile erau cu obloane interioare, solide, din lemn, drept pază contra hoţilor. Ziua obloanele şi geamurile se deschideau, pentru aerisire.
Într-un anumit fel şi această cameră era considerată a mea şi în concluzie, cele două camere formau locuinţa personală „a lui Costel”, după cum mă alintau părinţii. Părinţii au visat tot timpul că mă voi realiza ca preot al satului Dâmbroca, îmi voi întemeia o familie şi le voi fi stâlp la bătrâneţe. După cum se ştie, numai parţial li s-a împlinit visul, căci preot am ajuns, dar nu în sat ci în îndepărtata Americă. Aşa s-a făcut că bătrâneţile părinţilor au fost sprijinite de mine, dar în Los Angeles – California.
Revenind la antreul, sau livingul(cum i se spune azi), care oferea intrarea „oficială” în casă, lăsând la o parte uşa din dreapta, urma o altă uşă, cu geamuri, acoperite cu perdea prin interior, care dădea într-o cameră mare, care folosea şi drept cameră de zi şi drept cameră de noapte.
În rest nu mai descriu, căci celelalte aspecte pot fi găsite la descrierea casei bunicilor, doar spaţiul culoarului era mult mai mare. Altceva mai deosebit, se poate spune despre soba din camera folosită de părinţi, pentru zi şi noapte. Acea sobă încăzea două camere, adică şi pe „a lui Costel”. Camera asta a mea, era încălzită numai la nevoie, căci era un sistem de blocarea trecerii căldurii spre ea, cu o placă metalică, cam de 60x60 cm. şi care culisa pe o şină, dar era cam greu de mişcat.
Camera de zi, menţionată, avea 2 geamuri: unul mare, în 3 canate (spre curtea interioară a casei) și, un altul, în peretele din sud, foarte mic şi rotund, probabil de numai vreo 15-20 cm în diametru, plănuit astfel încât hoţii să nu încapă prin el dacă încercau incursiuni de jefuire a casei. Aceea era cea mai mare cameră a casei. Era mai lungă decât celelalte şi iarna erau amplasate în ea trei paturi(să încapă mai mulţi mebri ai familie, pentru economie de lemne). Patul părinţilor era amplasat sub geamul acela mic şi rotund, iar celelalte două paturi(pentru alţi membri ai familiei, erau plasate de o parte şi de alta a sobei de teracotă).
Pe peretele de est, cum intrai din antreu, vegheau câteva icoane, iar în dreptul geamului se afla o mică măsuță, pe care măicuța, o dată pe lună, când pleca la treburile câmpului, lăsa 2 ouă și 1-2 lei, ca ofrandă pentru preotul satului, atunci când venea cu sfințirea casei. Era ca o lege nescrisă, ca la începutul lunii, toate ușile casei să stea descuiate, astfel ca părintele și dascălul să intre în casă, să stropeasca toți pereții casei cu aghiasmă de la Bobotează, prin intonarea imnului Sfintei Cruci „Mântuiește, Doamne, poporul tău…!”, după care dascălul colecta ofrandele de pe masă, chiar dacă gazdele nu erau acasă. Pe această mică măsuță, la Paști și la Crăciun, familia servea bucatele pregătite pentru prăznuire.
Ieșind din casă, prin ușa culoarului dinspre sud-vest, dădeai într-un spațiu deschis de vreo 3-4 metri lăţime, până la peretele grajdului. Mai târziu, acest spațiu dintre casă și grajd a fost închis, improvizându-se bucătăria de iarnă a familiei.
Grajdul nu era prea mare şi avea 2 iesle. Cum se intra dinspre curte, pe stânga se afla ieslea celor 2 cai, iar pe dreapa, după ușă, era ieslea celor 2 vaci de lapte (la scurt timp a mai rămas una, căci cealaltă s-a umflat şi a crăpat mâncând prea multă lucernă). Podelele pentru sălăjluirea animalelor erau un pic inclinate, pentru a fi uşor de curăţat şi pentru a se menţine uscate.
Lângă grajd, în continuarea lui se afla șopronul și șura pentru furaje.
Şopronul adăpostea, mai ales pe timpul sezonului rece, cele câteva găini şi
4-5 oi, iar în şură erau păstrate furajele pentru hrănirea animalelor mai ales pe timp de iarnă. Tot în ograda cu oi şi păsări aveam şi o cocină pentru porci şi, de obicei ţineam mai tot timpul doi porci de prăsilă, un vier şi o scroafă.
Toată dotarea cu animale şi păsări a ţinut până în anul 1962 (anul colectivizării forţate), când ni s-au confiscat toate animalele, dar şi demnitatea de a ne trăi viaţa.
Între şură şi gardul de unde începea terenul cu vie se afla „palatutul” în care se trona pentru supliciul „uşurării”. Desigur că se afla cam la vreo 10-15 m de casă, pentru a nu suporta anumite consecinţe ale uşurării.
E de la sine înţeles că suportam adesea unele necazuri, mai ales iarna, când trebuia să facem pârtie prin zăpadă şi viscol, pentru a ajunge la „tron”. Aveam o lopată special pregătită şi un „prăpădit” de felinar, pe timp de noapte. Pentru noi, copiii, era simplu, când simţeam că burta ne bagă la înghesuială. ţâşneam, adesea desculţi....„tutuca” (fuguţa), ne rezolvam interesele şi nici că aveam probleme cu răceala.
În faţa casei, cam pe la jumătate şi la distanţă faţă de casă de vreo 5-6 metri, tăicuţa a mai ridicat o coşmelie, cu intrare dinspre casă, având două geamuri, unul spre şosea, celălalt la stânga uşii de intrare. Acea coşmelie se numea bucătărie şi merita denumirea de bucătărie de vară, dar reprezenta mai mult, căci era o cameră bine clădită şi ca dormitor de vară. În bucătărie se afla o sobă cu plită, cu ochiuri, ca la aragaz, numai că acele ochiuri erau încălzite de flăcările focului din sobă.
Bucătăria mai avea o măsuţă, 2-3 taburele(scaune fără spătar) şi un pat, unde noi, cei mici dormitam în timp ce măicuţa pregătea mâncarea. Uneori, pe la miezul nopţii eram sculaţi să mâncăm, dar somnul ne adormea până şi foamea din noi şi preferam să dormim, în loc să înfulecăm ceva mâncare.
Sub bucătărie se afla beciul, cu înălţime de vreo 2,5 m. şi cu volum cca 15 mc. Se intra în beci printr-o cămară aflată în Sudul bucătăriei.
Sub streaşina şopronului, tătica a construit o colivie pentru porumbei şi eu aveam răspunderea să închid seara uşa coliviei, spre a nu lăsa mâţelor calea spre un festin „sângeros”, iar dimineaţa deschideam din nou.
Eram prins într-un ritual, mai ales când aveam vreo 15 drăgălaşe zburătoare, încât mă simţeam bine în calitate de şef al lor, dar nu pricepeam de ce nu puteam să le conduc şi în zbor. În zbor era libertatea lor deplină, după cum vine şi vorba că uneori ne simţim liberi ca pasărea în zbor. Le mai dădea târcoale câte un erete, iar eu când îl vedeam, fiştecam în anumit fel şi ei mă înţelegeau şi veneau ca vijelia şi aterizau pe prispa coliviei, plonjând cu o precizie pe care nu o puteam înţelege, apoi gângureau ca un fel de protest şi ca semn că tare s-au speriat. Tot aşa eram de intrigat, cum de avionul poate zbura, fără să dea din aripi.
Cred că porumbeii aveau o putere mare asupra mea, de a-mi îmbuna şi mai mult sufletul. Înţelegeam mai multe de la ei decât de la explicaţiile unor dascăli ai mei. Îi vedeam cum, prin preajma coliviei se înfoiau unii împotriva altora pentru a cuceri vreo porumbiţă, sau pentru a impresiona porumbiţele cu penajul şi cu uruitul lor. Mai greu de înţeles ce anume discutau, dar erau uşor de înţeles preocupările şi temerile când se împerecheau, când cloceau, când se temeau de pericole, etc...
Lângă bucătăria de vară, spre şosea, cam pe 100 mp., se afla grădinuţa de legume(roşii, vinete, catraveţi, gogoşari, ardei iuţi, fasole pentru păstăi..).
Mai aveam în curte şi o boltă cu vie altoită, pe o lungime cam cât a casei, care crea şi un umbrar paradisiac şi-mi „lasă gura apă”, când mă gândesc la strugurii copţi, mari şi parfumaţi. În curtea casei, sub umbrar şi cu strugurii aceia frumoşi în mână, îmi imaginam că aşa cam arată raiul.
Curtea era compartimentată în două, cu plase de sârmă, înalte cam de 1,5 m.În faţă, spre şosea, până la colţul grajdului era curtea mică(bătătura – cum i se mai zice), iar în continuare, până dincolo de capătul dinspre sud al şurii, se afla grădina animalelor şi acel « palat », despre care am vorbit mai sus. Păsările şi oile, erau lăsate slobode pe timpul zilei, în acea curte. Paza lor era aigurată de Azorel şi Grivei, dar pe Grivei l-a otrăvit un fiştecine, căruia-i stătea-n gât. Pe timp de zi, câinii nu erau lăsaţi slobozi, ci îi legam cu nişte lanţuri care glisau pe câte o sârmă lungă de cca 8 m. Mereu aveam grijă să-i hrănesc şi să le pun apă de câte 2-3 ori pe zi. Fiecare avea cuşca lui, unde se adăpostea noaptea, pe timp de intemperii şi pe timpul arşiţelor mari ale verii.
Vecinul, care, cred că era ceva rudă cu noi, din familia Iosif, a cărei poreclă era Beţivaru, nu prea stă bine în amintirea mea, căci înjura mai tot timpul şi foarte urât, de Dumnezeu, de Paşti, de Cruce, şi alte înjurături foarte vulgare.
Dincolo de al doilea gard din plasă de sârmă se afla gădina mare, în care aveam acea vie altoită, din care m-am înfruptat cu nesaţ. Grădina mare era împrejmuită cu un gard de sârmă, înalt de vreo doi metri şi avea o suprafaţă cam de 8 ari. Erau 8 rânduri de vie, care produceau boabe ce semănau cu mărgele mari de chihlimbar şi a căror savoare rămâne neuitată în mine.
Concluzionând despre casa părintească de la şosea, o percep şi acum ca fiind integrată organismului meu. Camerele ei, le reţin ca pe camerele inimii mele, iar toate acareturile şi toate facilităţile îmi apar ca nişte căi prin care circulă sângele adolescenţei mele şi seva împlinirii mele ca om. Voi fi veşnic alături de sufletele bunilor mei părinţi, de ale vietăţilor pe care le-am îngrijit, de visurile adolescenţei mele şi voi călca, fără pizmă, departe de acele suflete care au făcut rău familiei mele şi care nu au ştiut şi nu ştiu să se pocăiască cu credinţa în Dumnezeu.
Casa părintească nu se vinde şi totuşi soarta a dispus despărţirea de ea, dar nimeni nu o va putea cumpăra sau să o ia din inima mea.
Casa bunicilor din mijlocul satului
Fântâna cu apă vie
(pentru fântâna lui Enache Alexe,
de Mircea Iordache)
- Fântână, tu, de la şosea,
Ce-ai adăpat atâta lume,
Spune-mi te rog povestea ta
Și, care este al tău nume?
- Povestea mea e transparentă
Și e clădită din lumină,
Cu o istorie curată,
Săpată-n Dâmbroca divină.
Povestea mea e mai adâncă,
Ca o profundă rugăciune,
Şi-i neclintită, ca o stâncă,
În calea arşiţei păgâne.
Geneza mea e dintr-un dâmb,
De rocă tare, înnobilată,
Pe care-a răsărit un nimb,
Din setea sfântă de-altădată.
Izvorul meu este din lacrimi,
Vărsate-n vremurile grele
Şi din sudori de frânte inimi,
Cu chinuri multe şi zăbrele.
Sunt fericită când se-apleacă
La mine câte-un trecător
Şi, răcorindu-se cu apă,
Mă soarbe dulce, iubitor.
Numele meu e dat de-un om,
Ce m-a creat, m-a botezat,
Cu sufletu-i curat, bonom
Și cu iubire de-al său sat.
Sunt Puţ la drum cu apă vie
Și, lumea să nu mă deoache,
Se-nchină cu evlavie
Și-mi zic Fântâna lui Enache.
-Te venerez fântână sfântă,
Pentru izvoru-ţi nesecat
Şi îmi exprim speranţa multă
Să fii sfinţită de-al tău sat!
Dar mai întâi să fii sleită,
În Troiţă să te prefacă,
Părinţii tăi, mereu să poată,
Mândri de Sus să te privească!
-Tu, omule, de treci prin sat
Și, îţi e sete de dreptate,
Să bei din sufletul curat
De la Fântâna lui Enache!
Să-i pomeneşti pe acei oameni,
Fântâna lor de la şosea,
Anica şi Enache, semeni,
Care-au ştiut ce-nseamnă setea
Înapoi la "Rădăcinile mele..."
| Satul Dâmbroca | Rădăcinile mele | Probleme existentiale |
| Evoluția satului (anii '50-'60) | După colectivizare-Zbateri pentru supraviețuire | Unde ești copilăria mea? |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
|
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
