|
|---|
CAPITOLUL I –AMINTIRI DIN COPILĂRIE I. RĂDĂCINILE MELE A. BUNICII 1. Bunicii după tatăBunica Smaranda – m-a învăţat că viaţa, înseamnă muncă2. Bunicii după mamaBunica Gherghina – din Săgeata, un izvor nesecat de basme................................................................................................... Când mă gândesc la ceea ce am lăsat în urmă, în satul în care m-am născut, am copilărit şi mi-am luat seva ascensiunii pentru viaţă, mă cuprinde o nostalgie fără margini. Acum, la distanţă, în timp şi spaţiu, mă întreb şi vă întreb: „Unde-mi e copilăria? De ce n-am bunici, părinţi? Unde-i casa părintească, şcoala, cu al ei ideal, biserica, cu a ei credinţă? Unde-s paşii mei prin sat? Unde-i gârla transparentă ce mă-mbia la scăldat? Dar prietenii de joacă, mai trăiesc? Ei ce mai fac? Toate aceste întrebări mă mistuie adeseori, dar accept că aşa a vrut Domnul, să fim pe lume trecători. După voia lui Dumnezeu, îmi rămâne să-mi refac doar în minte şi-n suflet paginile copilăriei, să le recitesc din când în când şi să le transmit celor care vor să le citească, unii dintre ei regăsindu-se în ele. Şi cu fiecare citire ce o voi face, prevăd că o lacrimă îmi va curge, în suflet şi poate şi pe obraz. Oftez şi zic: „Mi-am pierdut copilăria şi niciodată nu o voi mai avea, decât din amintiri, care şi ele devin tot mai şterse!”Prin paginile ce vor urma, voi derula amintirile, pe care le mai am, despre: rădăcinile mele, casa părintească, şcoala, biserica, tradiţii şi obiceiuri, vicistitudinile vremurilor, hobiuri şi preocupări, alegerea drumului în viaţă, drumul parcurs până în prezent....Nu am avut norocul să-mi cunosc pe cei 2 bunici (+Voicu – bunicul după tata), si (+Simion – bunicul după mama). Ambii au decedat cu câţiva ani inainte de a mă naşte. Numai Domnul ştiie, cât de mult mi-aş fi dorit să-i cunosc. Fie-le memoria eternă!1. Bunicii după tatăBunica Smaranda – m-a învăţat că viaţa, înseamnă muncă* Notă: Pentru mărirea imaginilor, apăsați pe fiecare fotografie separatAşa după cum am cunoscut-o, am reţinut câteva amintiri despre unele lucruri care mi-au captat mai mult atenţia la vremea aceea:
- Naşul tău este Paul Glineschi, însă eu îţi ofer acest mieluşel fiindcă tu eşti, nu numai nepotul meu preferat, ci si finul meu de suflet. Niciodată nu am înţeles ce-a vrut să spună, insă, undeva, în adâncul sufletulului meu, am apreciat că mamaia Smaranda se considera si un fel de „naşă onorifică” a mea.
Costică Ion-Alexe, fratele mai mic al tatălui meu
Studii şi ocupaţii,
|
 |
 |
 |
Fiind slujitor al bisericii, de peste 40 de ani, îmi pomenesc, bunicii, și toate rudeniile mele fără încetare. Să le fie ţărâna uşoară!
2. Bunicii după mamă
Bunica Gherghina – din Săgeata, un izvor nesecat de basme
Am simţit că era plină de dragoste şi dăruire. Fiind mare distanţa dintre Dâmbroca şi Săgeata (cca 3-4 km), distanţă pe care o parcurgeam pe jos, nu mi-a fost uşor să o vizitez des şi nu-mi amintesc dacă ea ne-a vizitat la Dâmbroca. În vacanţe mergeam la bunica de la Săgeata, mai ales iarna, de Crăciun. Parcurgeam drumul printre troiene, care, uneori, aveau 3-4 metri înălţime, dar se merita.
 |
Bunica şi, mai cu seamă, mama Nastea, sora cea mare a mamei, ne spunea la lumina lămpii cu gaz (mie, sorei mele si verişoarei primare Miuţa, fata cea mare a sorei mai mici a mamei, Ioana), la o lampă cu fitil de 8 sau de 12, poveşti cu Harap Alb şi Ileana Cosânzeana. Adesea improviza poveşti despre Moş Crăciun, despre venirea magilor la ieslea „Pruncului”, prunc pe care, zicea că Îl putem întâlni la Biserică, în ziua de Crăciun. Vara era diferit. Îmi plăcea să merg cu bunica şi cu cele 2 mătușe (Nastea și Ioana) la culesul strugurilor, a pepenilor şi a porumbului, de pe tarlaua din capul satului a mătuşei Ioana. |
Mătuşa Ioana fusese căsătorita cu Ion (i-am uitat numele de familie), un săgetean care provenea dintr-o familie cu o bună stare materiala, fiind considerat unul din bogaţii satului. După cum îmi aduc aminte, avea o casă cam de invidiat şi de aceea după colectivizare a fost confiscată de primărie şi transformată în Căminul Cultural al comunei, iar o aripă a casei a fost preluată ca rezidenţă pentru mai marii vremii. În timpul colectivizării, bunica a refuzat să se înscrie în colhozul bolşevic.
 |
 |
 |
| Casa bunicilor din Săgeata |
Când brigada de fanatici ai colectivizării mergea din casă în casă, pentru a-i obliga pe ţărani să se înscrie în colectivă, bunică-mea Gherghina (vrednică de pomenire), s-a baricadat în casă, refuzând să deschidă uşa. Având o misiune de împlinit, „bravii” activişti au intrat în casă, pe horn si au forţat-o să pună degetul, înmuiat în cerneală. Aşa de tare i-au apăsat degetul mare al mâinii, pe cererea de primire în colectivă, încât i l-au scrântit. La câteva zile după aceea, bunica şi-a dat obştescul sfârşit. Se poate considera că aceia au fost criminalii bunicii mele. Eram copilandru de vreo 10-11 ani şi nu pricepeam prea bine ce se petrecea, dar am rămas marcat de cele întâmplate bunicii mele. Am participat la înmormântarea ei şi, mergând în urma căruţei mortuare (mi-aduc aminte ca şi când ar fi fost ieri), cum aşteptam să ajungem în Rai, după cum îmi vorbise părinţii, despre locul unde bunică-mea avea să fie primită pe vecie. |
Mare mi-a fost dezamăgirea când, ajungând în cimitirul vechi al satului, am văzut cu ochii mei (nu în vis) o groapă neagră, dreptunghiulară, de vre-o 2 metri adâncime, unde sicriul a fost coborât, iar groparii, parcă, fără de milă au început să arunce pământ cu lopeţile, pecetluind groapa, aşa cum scris este în scriptură. Acel moment a fost crucial pentru mine. M-a obsedat întrebarea: „oare, acesta-i raiul unde se sălăslueşte bunica-mea, după spusele părinţilor? Fără îndoială că am găsit răspunsul întrebării mele abia după ce m-am format în şcolile teologice, dar durerea acelei pierderi şi faptul că am receptat-o cu mintea mea de copil, ca nedreaptă, în felul în care a decurs, nu s-a cicatrizat în sufletul meu.
3. Casa bunicilor
Acolo, în satul Dâmbroca, pe uliţa dinspre Vest (care acum se numeşte Strada Iordache Neculai, pe partea stângă, la mai puţin de 200 metri de „Casa felcerului Iordache”, lăsând în urmă terenul viran(care astăzi este ocupat cu case), de la casa felcerului, spre nord, se aflau 2 terenuri intravilane, unul lângă altul, aparţinând familiei Voicu şi Smaranda Alexe, bunicii mei. Aceste terenuri erau dreptunghiulare, înguste la drum, dar foarte adânci spre Vest, ajungând până la Suhat (islaz), dar în zilele de azi, islazul a devenit teren agricol.
|
Pe unul din aceste terenuri (cel mai din Nord) se afla casa bunicului meu, Voicu Alexe. În faţă, înşirată de la Est la Vest, era o clădire arătoasă, cu antreu la intrare (o primă încăpere de cca 2-3 metri pătraţi), cu un cuier din lemn, fixat în perete, în care se agăţau şuba, căciula şi pelerina de ploaie, care erau folosite după vreme. Se ţinea cont că aceste articole de îmbrăcăminte să fie scuturate şi păstrate în hol. Din acest culoar, spre dreapta era prima cameră, dormitorul bunicilor. Nu am înţeles existenţa acestei camere, fiindcă gazdele nu dormeau niciodată în ea. |
 |
Probabil că era Casa Mare (cum i se spunea şi era ţinută pentru oaspeţi de seamă şi pentru a se mândri cu ea). Nu avea nici un fel de sobă, pentru încălzire pe timp de iarnă. În hol, pe stânga, era încă o ușă, ca aceea de la intrarea în dormitorul gazdelor. Amândouă ușile erau după model franțuzesc, adică erau în 4 canate. Patru geamuri de format mic, 60x40 cm avea ușa, însă din motive ştiute de gazde, erau acoperite cu perdele prin care nu se putea vedea nimic. De intrai pe ușa din spate (la Vest) în coridor, dădeai de o cameră ca cea a dormitorului (Casa Mare), dar era altfel alcătuită. Avea o sobă cu plită metalică, care mai tîrziu a fost înlocuită cu o sobă de teracotă, de culoare maronie, cu basoreliefuri de animale (o vacă, doi urși, un cerb, si câteva păsări zburătoare), naiv realizate. Aceasta era singura cameră folosită aproape tot timpul. |
 |
 |
 |
Pe timp de iarnă, aici, se strângeau toți membrii familiei, părinţii mei, împreună cu noi copiii şi unchiul Costică Ion, mezinul familiei, care, la rândul său, căsătorindu-se cu Marița lui Ion Dedu, adusese pe lume mulți copii, mândria lor, astăzi fiind toți realizați, social și profesional. Unul dintre ei, verișorul meu Costel este preot în comuna Bobocu, iar un strănepot urmează calea teologică la seminarul din Buzău(Cum vine vorba din bătrâni: „Așchia nu sare departe de gard!”). Acea cameră era, pe timp de iarna și în alte perioade răcoroase, singura cameră încălzită și folosea pentru adăpostirea familiei, ziua ca locuință de zi, iar noaptea ca dormitor. Pe pereți erau expuse carpete, țesute de mână, sau la război, în motive florale şi culori vii, care aveau nu numai rol decorativ, ci dădeau și senzatia că această cameră este călduroasă. Din această cameră, printr-o deschizătură în peretele dinspre nord, în loc de uşă fiind o perdea, se trecea într-un coridor, mai îngust decât antreul de la intrare, dar ceva mai lung. Dacă o luai pe acest coridor, pe partea dreaptă, în perete era accesul la o sobă, care se încălzea cu ciocani de porumb, sau de floarea soarelui și a cărei căldură se degaja în camera mai sus menționată, iar în fundul coridorului, era o micuță ușă, rudimentară și rustic croită de tâmplar (care, sunt sigur că era însuși unchiul meu, nenea Costică), dădea într-o cămară, unde familia își păstra proviziile. Bine gândit, și plănuit: cămara era spre nord, astfel ca să fie răcoroasă vara și, tampon împotriva gerului în camera de zi, iarna. Pe stânga acestui culoar, în peretele sudic se afla un șifoner camuflat și la capătul culoarului era o ușă, fără geamuri, care dădea în curtea din spate, către bucătăria de vară a familiei. Ambele uși, cea de intrare(de la culoarul din față) și cea din spate, erau echipate cu un sistem special de apărare, cu câte o bară de lemn, ancorată cu lanț de 2-3 zale, printr-un șurub gros, înșurubat cu nădejde în ușciorul din spatele ușii, iar după zăvorârea ușii, această bară de lemn, mai târziu înlocuită cu una metalică (cumpărată de la fierarul satului, nea Fănică), având un sistem tot atât de rudimentar croit - un fel de potcoavă de lemn ancorată în celălalt ușcior al ușii, baricada ușa prin interior, pentru siguranță. De multe ori mă întrebam despre scopul acestui sistem de siguranță, fiindcă, eu nu-mi aduc aminte să se fi vorbit de „hoți” în acele vremuri, dar bunicii, cred, ştiau că paza bună îi fereşte de primejdia rea. După ce comuniștii au impus forțat colectivizarea, desigur că, odată cu bolșevismul, am importat și „hoția”, dar şi tâlhăria după modelul timpului: „Davai ceas, davai palton; davai ceas, davai moşie, haraşo tovărăşie!” (Constantin Tănase).
Revin la casa bunicilor, care a fost moștenită de mezin, adică de unchiul Costică. Ieșind din casa propriu zisă, spre fundul grădinii, la mai puțin de 20 de metri distanță, se află bucătăria de vară, construită pe beci/pivniță(o groapă, săpată cu o adâncime de cca 3-4 metri), în care de se coborau vreo 5-6 trepte era o răcoare ca de frigider. Beciul era considerat frigiderul acelor vremuri şi în el se păstrau alimentele, în special cele perisabile (cârnații prăjiți și conservați în untură, șunca afumată și chiar anumite legume și zarzavaturi, recoltate din grădină). Beciul avea şi o dedicaţie specială, pentru butoaiele cu vin şi damigenele cu ţuică. De acolo se scoteau mai toată toamna, iarna, primăvara, băuturile întăritoare pentru oasele obosite după truda câmpului, dar mai ales la sărbătorile sfinte şi la alte prăznuiri. În beci intrai prin 2 uşi orizontale, care se deschideau în sus, una spre stânga, și alta spre dreapta.
La ieşirea din beci trebuiau închise acele uşi, creindu-se un fel de podea. Dacă nu ar fi fost închise se putea întâmpla nenorocirea, ca cel ce intra de afară, să cadă în hăul beciului şi acolo putea să-i fie chiar capătul.
După cum am relatat mai sus, pe beci era bucătăria de vară, simplă. Era din chirpici, lipită cu un amestec de lut şi balegă de cal.
Pardoseala şi interiorul pereţilor erau de asemeni unse cu lut. Pereţii mai erau daţi cu var, alb sau de un bleo deschis. În bucătărie era o sobă cu plită, de tuci, la care se gătea cu ciocani de porumb sau de floarea soarelui, iar uneori cu tizic(un fel de turte uscate din bălegar şi paie). Prepararea unei supe dura cam 2-3 ore.
În podul bucătăriei, era amenajată o hulubărie pentru porumbei, cu uşile sub streaşina bucătăriei, ca şi uşile pentru urcarea în pod. Pentru a urca în pod, trbuia să iei scara de lemn, de la şură. În pod se ţineau şi unele rezerve de cereale şi unele obiecte gospodăreşti. Scara era folosită de gospodari şi pentru urcatul pe casă, pe şură sau în alte scopuri gospodăreşti.
Acolo, în podul bucătăriei bunicii Smaranda, am găsit o mască cu cărbuni, și o lunetă militară, despre care am vorbit mai sus. În fața casei se afla un agud (dud) bătrân.
Când locuiam la șosea, printre motivele vizitelor zilnice pe care le făceam la bunica, era acel agud din fața casei.
Nu știu dacă din cauza sărăciei eram atât de amic cu agudul, dar cred că nu am găsit în viața mea un agud cu fructe atât de mari, cărnoase, gustoase şi de un negru spre violet, încât chiar și buzele deveneau vinete de la culoarea lor. Ne urcam în agud, asemenea veverițelor, mâncam până peste poate și nu ne venea să mai coborâm, până când eram treziţi din acea visare somptuoasă de bunica, sau de responsabilităţile ce-şi aşteptau rezolvarea. Cred că nici măcar dudul în care s-a urcat Zaheu ca să-L vadă pe Iisus nu dădea asemenea fructe! Mă opresc aici, cu povestea despre agud, căci îmi lasă gura „apă”.
Sunt convins că în această casă a ființat prima școală improvizată a satului, în 1905 (vezi monografia satului).
| Satul Dâmbroca | Rădăcinile mele | Probleme existentiale |
| Evoluția satului (anii '50-'60) | După colectivizare-Zbateri pentru supraviețuire | Unde ești copilăria mea? |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
|
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
|
