CAPITOLUL I –AMINTIRI DIN COPILĂRIE       

(II).  PROBLEMELE EXISTENŢIALE

B. DUPĂ COLECTIVIZARE – ZBATERI PENTRU SUPRAVIEŢUIRE

1. Sora mea Paulina, pâinea casei
2. Cărăuşul de nisip
3. Eu, lucrătorul la două ferme
4. Alte evenimente de familie

5. O istorioară cu tâlc

* Pentru mărirea fotografiilor, apăsați pe fiecare fotografie separat.

1. Sora mea Paulina, pâinea casei

Eu și sora mea, Paulina, prin anii '60, când eu eram elev la Seminar	Cozile la pâine erau interminabile. Erai norocos ca după o așteptare de câteva ore să "te căpătuiești" cu vre-o 2 pâine	Și tot așa se aștepta la podișcă, aproape în fiecare zi ca să obții la schimb o butelie de aragaz

Ce aveam de făcut, după ce  ne-au luat tot din ogradă şi eram patru guri la masă? Am mai spus că două din surori erau sub aripa bunicii, dar şi acolo era prăpădul după trecerea barbarilor.
La început, Paulina a lucrat la fermă la Gâdeni. Mai târziu a fost ajutată de tanti (ţaţa, cum se spunea la ţară) Florica, care avea o cunoştinţă la Buzău şi Paulina a fost trimisă să înveţe croitoria. A muncit din greu sărmana soră-mea. Făcea naveta săptămânală, cu rata (autobuzul). La sfârşit de săptămână venea acasă cu câte un sac de pâine. Deşi pâinea se dădea pe cartelă, fiind raţionalizată, patroana ei avea cunoştinţe şi făcea rost de pâine şi astfel aveam asigurată pâinea cea de toate zilele. Lunea dimineaţa era  în staţia de autobuz pentru plecarea la croitorie.
Pentru soră-mea era o mândrie, că ajunsese la oraş şi că urma să aibă o meserie, care-i asigura viitorul. Nu mai era în situaţia de ţărancă necăjită, care să robească din zori în noapte şi agoniseala să-i fie luată de acei,... (zică-le lumea cum a vrea!)

2. Cărăuşul de nisip

Multe a învăţat tătica pe imp de război: că merită să fii patriot şi să aperi pământul ţării, dar mai ales a învăţat să lupte pentru dreptate şi pentru supravieţuire. Aceste învăţăminte l-au ajutat să nu se văicărească şi să caute soluţii de asigurarea existenţei şi a mers, după cum se spune „cu Dumnezeu înainte!”

Aşa s-a făcut că a găsit o portiţă, angajându-se să care nisip de la râul Buzău, tocmai la Brăila, cale de o noapte şi o jumătate zi, de mers cu căruţa. Făcea acel transport de 2-3 ori pe săptămână şi primea câte 100 lei pentru fiecare transport şi neamţul, proprietarul unei mici fabrici de tuburi din beton, pentru canalizare şi pentru fântâni,  plătea fără a cântări marfa. Am mers şi eu de câteva ori, cu bietul tătica şi am înţeles cât era de greu, dar tătica o considera ca pe o afacere profitabilă, având în vedere că salariile erau cam la 400-500 lei pe lună.

Mă lua şi pe mine la încărcatul nisipului de pe prundul râului Buzău, dar îmi cerea să nu fac efort prea mare, căci am viitorul în faţă, dar el muncea de se spetea, de parcă ar fi fost rob. Poate că se gândea mult la viitorul meu şi la anii care urmau, că numai el putea să mă sprijine de a ajunge ceva în viaţă, în aşa fel ca să nu mai sufăr ca el. Şi fetele, trebuie să le aşeze la casa lor, să nu le ia nepoate de-ale lui „zdreanţă”, care nu ştiu a munci şi-s crescute fără de Dumnezeu. Umplea bine căruţa, că nu vroia să se facă de râs faţă de angajator. Drumul era greu, mai ales până la şoseaua asfaltată care ducea la Brăila, la care se ajungea cam în două ceasuri. După aia, mergea cam 8-10 ore pe timp de noapte. Când mergeam împreună stăteam amânbdoi pe bancheta din faţă şi mâna caii la galop, aşa cum se arăta în filmul american „O noapte întreagă pe şosea asfaltată”, către destinaţia ce urma să ne plătească munca şi sacrificiile.
Eram curios să văd localităţi noi şi fascinat de aspectul lor şi de luminile electrice, de puţin timp instalate. Mă minunam şi de maşini şi mă întrebam cine or fi acei fericiţi, pe când tătica muncea din greu să ne poată întreţine. 
Cam pe la miezul nopţii, tătica îmi cerea să mă culc: „-Intinde-te aici pe nisip, în spatele canapelei, că mai avem mult de mers!” şi mă învelea cu un ţol (pătura ţăranului).
Îl ascultam şi treceam la somn. Dormeam «buştean», cam 4-5 ore. Mă întrebam şi mă întreb, tătuca cum rezista să stea treaz. Îmi dau seama că nu avea încotro, căci responsabilitatea de cap al familiei, de a-şi hrăni familia şi a o proteja era prea mare şi somnul fugea de el, fiind categoric refuzat. În timp ce căruţa mergea, tătica avea treabă, se muncea cu gândurile: «cum să facă, să fie bine, când atâtea piedici îi stăteau în cale şi apoi câtă dezamăgire că după ce şi-a riscat viaţa şi a riscat-o şi pe a familiei, a ajuns să cerşească de muncă. Am să dau în brânci dar pe Costel tot îl fac preot. Să moară ateii satului de ciudă şi apoi, poate or veni americanii şi ne-or întoarce la vremuri bune. Mă cam prinde somnul, dar ce, caii cum merg şi cară povara asta de nisip, iar eu să dorm? Oare ei ce-or gândi ? Poate la grajdul lăsat acasă şi la ceva tărâţe. A, am uitat, caii n-au gânduri, ci numai instincte. Cel mai mult le admir instinctul de ataşament faţă de mine. Mă slujesc cu supunere. Cred că Dumnezeu a pus mai multă bunătate în sufletele cailor şi ale câinilor, decât în ale multor oameni de azi, altfel nu văd cum de aceste animale sunt atât de credincioase stăpânilor. A, ce aer plăcut, amestecat cu lumina zorilor!” „-Scoală-te Costele că se vede Brăila! Cam într-o oră ajungem la domnul Zimermann!”
Ce nume haios, de român, îmi ziceam eu. Dar ce, sunt şi români cu nume străine care ne conduc ţara: Ana Pauker, Teohari Georgescu, Ioan Gheorghe Maurer, Iosif Chişinevschi şi alţii. Ce mai contează, când şi mulţi cu nume de români aveau altă naţie, fie prin acoperirea adevăratei etnii, fie prin sufletul înstrăinat.
Am deschis pe rând câte un ochi şi mă simţeam ca după un somn bun, legănat de car şi fără să fi avut vreo teamă de ceva, căci tătica era cu mine şi mă proteja, chiar şi de grija că lui ar putea să i se întâmple ceva rău.
Printre gene îmi pătrundeau razele proaspete ale soarelui şi imaginile
tot mai disticte ale Brăilei.
Cred că de pe atunci a început globalismul. Comuniştii spuneau: „Toţi pentru unul şi unul pentru toţi!”, sau cum aş traduce eu: „Egalitate între toţi, între muncitori şi hoţi!” Globaliştii de azi, cu obrăznicie, spun: „Voi nu contaţi decât ca număr!”
Eram fascinat la intrarea în Brăila, de fabricile multe şi de zgomotul motoarelor care împresurau oraşul. Era pentru prima dată când mă aflam într-un oraş mare, cu fabrici multe. Neamţul, sau evreul la care trebuia să mergem, era aproape de intrarea în oraş, pe partea stângă a străzii principale.
A tras tătica la poarta patronului, cam pe la ora 7,00, a bătut la poartă şi a apărut un bărbat, cam la 30 de ani, care a deschis poarta şi tătica a tras la locul prevăzut pentru descărcare, după care s-a apucat să descarce. După un timp iese pe uşa principală a casei, îmbrăcat în pijama, un bărbat roşcovan, cam la 50-60 ani, de talie mijlocie, cam chel şi vioi şi care nu-l ia în seamă pe tătica, ci era preocupat de orătăniile lui (pui, găini, cocoşi, raţe...). A deschis o portiţă din plasă de sârmă, care dădea într-un ţarc pentru păsări şi într-o românească, stâlcită pe nemţeşte îşi îndemna păsările: „La gradina...la gradina! Şi păsările i se supuneau lui, de parcă ştiau pe nemţeşte.
Cam într-o oră tătica a terminat de descărcat, iar neamţul ieşind iar din casă, vine la tătica şi-i zice : -Enaci, ai aici 100 de lei, cum ne-am înţeles! Ia spune-mi cine-i copchilandrul ista, care te-a însoţit?

Am luat banii şi i-am dat lui tăticu. El i-a primit şi mi-a zis: - Sunt banii tăi, ce vrei să-ţi cupăr de ei? – O bicicletă, tată, dar oare este de ajuns banii ce mi i-a dat domnul Zimerman? – Da, desigur , dacă mai pun şi eu suta asta de lei, obţinută pentru căruţa de nisip.
Mare mi-a fost bucuria şi o mai simt şi azi, când am reuşit să obţin prima mea bicicletă.
Banii obţinuţi de la domnul Zimermann, a fost primul meu câştig pecuniar  şi în afara câştigului financiar, prin muncă, am primit o lecţie foarte preţioasă pentru viaţă, pe care nu o voi uita nicicând şi anume: dorinţa părinţilor de a mă avea mereu aproape şi recompensarea muncii (cum a fost înţelegerea dintre tătica şi domnul Zimermann). M-a impresionat recunoaşterea muncii semenului, chiar dacă nu era angajată printr-un contract scris, deci se conta numai pe cuvântul dat. Salariul acela, de 25 lei, pe care l-am primit, a contat pentru mine ca semn al aprecierii muncii mele.
Aşa era în vremurile de odinioară, conta cuvântul, nu actele notariale.

3. Eu, lucrătorul la două ferme

Înainte de colectivizare, pe când aveam 9-10 ani, am mers şi eu la fermă la Gâdeni, cu sora Paulina şi cu bunica Manda, aşa după cum am arătat la episodul „Rădăcini” Lucram ca zilieri. La vârsta aceea fragedă, în unele dimineţi eram refuzat la apelurile de angajare, pe care responsabilii fermei le făceau şi trebuia să fac calea întoarsă, pe cei 3-4 Km., traversând apa rece a râului Buzău. Pe drum, umpleam un sac din cânepă, cu mohor şi printre cătina violacee a prundului, prin dreptul satului vecin, Stănceşti, mă întorceam dezamăgit acasă. Îmi ziceam că poate, în ziua următoare, îmi ajută Dumnezeu şi voi fi acceptat  să lucrez, contribuind astfel cu un bănuţ, care de fapt îmi revenea tot mie. Şi uneori cei care făceau pontajul, mă acceptau la recoltatul strugurilor sau fructelor.

La fermă, la cules de fructe, și struguri. Dacă erai norocos să fii angajat, când se făcea apelul	La treierat, la încărcat de saci de grâu, luați de la batoză, fiind compensați cu 14 lei șpe zi	Vineau pe la fermă și securiștii, îmbrăcați la 4 ace, pentru a face fotografii pentru propagandă

După colectivizare, când devenisem flăcăiandru (la 13-14 ani), am reuşit să mă angajez la o fermă care se afla între Stănceşti şi Bobocu. Era o fermă de cules cereale şi atunci era culesul grâului. Am fost impresionat de mecanizarea „Made în URSS”: batoză cu motor propriu (până atunci văzusem batoză a cărei volantă era rotită prin transmisie cu curea lată şi lungă, de la o maşină cu aburi). Sacii de grâu ieşeau pe bandă. Alte maşinării erau: tractoare ruseşti  care tractau pluguri, semănători şi maşini de balotat paie. Era şi un avion, cam rudimentar, pentru împrăştiere de pesticide. Atunci am zburat pentru prima dată în viaţă, lucrând la împrăştierea acelor substanţe pentru distrugerea dăunătorilor plantelor cultivate.
Era o muncă bine plătită şi angajarea era asigurată. În avion, mă simţeam în al nouălea cer, începusem să zbor, o dată cu zborul copilăriei şi parcă îmi doream să zbor mult în viaţă. Domnul mi-a împlinit visul, că am zburat mult şi departe de locurile copilărie mele chinuite.
Până şi tătuca, din cauza lipsurilor, i-a închiriat unui pictor „pârât”, în schimbul unei sume modice, camera din faţă în care cândva avea depozitul de grâu. Acel aşa zis pictor scria pe panouri din tablă, lozinci comuniste şi le plasa pe lângă şanţ, de-a lungul uliţelor satului, un fel de sloganuri de tipul: „Trăiască prietenia Româno-Sovietică!”, „Trăiască Partidul Muncitoresc Român, forţa conducătoare a Republicii Populare Române!” etc...
         
4. Alte evenimente de familie

În vremurile acelea tulburi, de prefaceri şi „înnoiri”, îmi amintesc că tătica a cumpărat un ceas cu arc, care avea şi sonerie. Cred că era un obiect foarte necesar, că trebuia să ne sculăm la ore fixe şi de cu zori sau mai de vreme, pentru a merge la treburi să aducem pâinea cea de toate zilele. A mai cumpărat şi primul aparat de radio, prin care aflam mesajele mincinoase despre aderarea poporului la acţiunile măreţe ale partidului comunist, despre victoria asupra asupritorilor. Mă gândeam că pe noi ne-au învins, deci familia mea era o familie de asupritori. Poate aveau dreptate că asupream pământul să ne dea nouă, dar roadele, aproape în întregime şi le însuşeau ei, prin dările către stat. Poate că-i asupream pe Murgu şi pe Negru, dar ei nu ştiau cât de mult ţineam la ei şi cât îi îngrijeam. Uneori, noaptea târziu, ascultam Vocea Americii şi Vocea Europei Libere, dar toate promisiunile lor au fost zadarnice. Nu au venit americanii şi nici incitările lor la sabotaje şi lupte nu au fost puse în practică şi apoi ce poate face un biet iepuraş, în faţa unui urs.

A cumpărat atunci, tătica şi un aragaz cu butelie, dar şi buteliile de schimb erau raţionalizate. Toate bunurile erau cumpărate din banii câştigaţi de tătica, căci nu a stat cu mâinile în sân şi pus pe văicăreală, ci şi-a continuat războiul cu viaţa. S-a angajat ca zilier la fermă, apoi a reuşit să intre ca muncitor necalificat la Fabrica de Sârmă din Buzău şi ultima lui angajare a fost la Fabrica de Geamuri şi Oglinzi din Buzău. Marea plăcere a părinţilor mei era a pelerinajelor la locuri Sfinte din ţară, adică pe la mânăstiri din judeţul Buzău: Ciolanu, Răteşti, Frăsinei şi din alte judeţe: M-rea Vladimireşti, din Episcopia Galaţilor şi altele.

O altă plăcere, dar şi necesitate, era a mersului la băile termale. Cam o dată la doi ani, mergeau la băile de nămol din Amara, staţiune din judeţul Ialomiţa, aflată la vreo şapte Km de Slobozia, unde se află reşedinţa de judeţ.

În acea staţiune balneo-climaterică se fac tratamente pentru boli reumatice și, părinţii mei aveau nevoie să-şi refacă sănătatea oaselor, după aşa viaţă trăită în condiţii de intemperii, de geruri şi cu îmbrăcăminte neadecvată. (Se purtau gumari din cauciuc, în care se transpira şi care favorizau apariţia reumatismului).
Şi spălatul rufelor şi al veselei, de multe ori cu apa foarte rece au condus la înrăutăţirea stării de sănătate a măicuţei, iar tătica şi-a tras boli de prin război şi din muncile câmpului, când era prins de ploi şi udat până la piele.
Eu nu am mers niciodată la Amara şi am aflat date geografice şi despre activităţile balneo-climaterice, de pe internet. Părinţii îmi spuneau că dacă nu ar fi existat staţiunea Amara, de mult erau «oale şi ulcele»
După toate cele descrise, nu prea ar mai fi loc de glume şi totuşi, toate au fost de la Dumnezeu, pentru a şti să preţuim viaţa, să preţuim valorile umane, dar mai presus de toate să ştim că există Dumnezeu şi să credem în El.
De aceea să nu ne crispăm în acea durere care a fost şi să ne gândim că viaţa poate fi trecută mai uşor dacă apelăm la glume tonice.

Circulă o istorioară:

Un om merge la doctor şi-l roagă pe acesta să-i dea un medicament pentru boala sa. Doctorul îi indică să meargă la băile de nămol, pentru două săptămâni. Bolnavul îl întreabă: „-Şiiii...mă fac sănătos?, la care doctorul îi răspunde:„-Oh, nu,nu te faci sănătos, însă te înveţi cu pământul!”
Aşa ştie românul să facă haz de necaz.
Aceste amintiri ale mele, din şi despre satul Dâmbroca, din anii zbuciumatei mele copilării, nu le-am aşezat pe hârtie pentru vreo afacere, ci drept adâncă pietate, cel mai profund respect şi recunoştinţă, aduse memoriei părinţilor mei. Să le fie ţărâna uşoară! Dumnezeu să-i ierte!