CAPITOLUL I –AMINTIRI DIN COPILĂRIE
(II). PROBLEMELE EXISTENŢIALE
A. EVOLUŢIA VIEŢII SATULUI
1. Viaţa satului, în anii '50
2. Viaţa satului în anii '60
AsfaltareaElectrificarea satuluiUrgia ColectivizăriiDezmoştenirea |
1. Viaţa satului, în anii '50
Am deschis ochii vieţii direct într-o lume speriată şi nedumerită faţă de tot ce se petrecea. Calicii credeau că le-a pus Stalin mâna-n cap, altfel nu s-ar explica de ce, cu fanatism scandau lozinci: „Stalin şi poporul rus, libertate ne-a adus! Stalin, Stalin, Stalin!” Iar la moartea lui Stalin, copiii plângeau, dar şi mulţi oameni mari. Treaba era de aşa natură, că dacă nu erai cu ei şi să strigi sloganuri, puteai ajunge uşor la „mititica”. Doamne, cum de a fost atât de orb, poporul meu!? Oamenii gospodari începeau să simtă că tot ce agonisiseră prin moştenire, prin recompensele date, de regele Ferdinand, participanţilor la primul război mondial, prin sudoarea muncii, ajungeau la discreţia tagmei jefuitorilor comunişti. Se întorsese lumea cu josul în sus.
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
Conducerea tuturor sectoarelor vieţii a fost preluată de „analfabeţi”, trădători şi de torţionari. Parcă diavolul şi-a băgat coada în sufletele multor oameni. Liderul satului, al cărui nume nu merită menţionat, era total analfabet şi ca pregătire şcolară(cred că avea cu două clase mai puţin decât trenul, deci era de valoarea trenului mărfar.), dar şi în comunicare verbală. Culmea era că acel om dădea sfaturi „înţelepte” şi era aplaudat de copii, la şcoală! Cineva mi-a povestit că prin 1948-1949, la şcoală se dădea copiilor, un fel zeamă de lapte praf şi copiii, nemâncaţi cum erau, serveau acele lături, cu grăunţele coapte pe care le aveau zilnic în ghiozdan. Erau uimiţi şi spuneau acasă că „tovarăşul ne-a dat, tovarăşul a zis, tovarăşul a făcut” şi aşa mai departe, dar părinţii se uitau cam chiorâş, fără să comenteze, că ştiau ei de ce.
Prin anii 1958-1962, începea să se implanteze, prin ţară, colhozurile, după model rusesc(munca-i a voastră şi veţi beneficia de ea prin reprezentanţii voştri) şi, urma să se finalizeze prin colectivizare forţată şi dezmoştenire.
Despre aceste aspecte ale acelor vremi ştiu de la bunici şi părinţi, dar mai apoi aveam să-mi dau singur seama, ce au reprezentat acele vremuri pentru satul Dâmbroca şi pentru întreaga ţară. Părinţii mei aveau să sufere mult, din considerentele arătate mai sus.
Am spus acestea, pentru a arăta contextul în care sătenii noştri se străduiau să mai păstreze datinile şi tradiţiile.
Viața trebuia să-și urmeze cursul. Și înainte de colectivizare, dar și după, satul şi-a păstrat trăirile religioase, spirituale și tradițiile populare, dar, treptat, treptat, vor fi dirijate spre „Cântarea României şi a conducătorului ei iubit(!)”
Tot din perioada dinaintea colectivizării forţate, din anul 1962, îmi mai reamintesc despre clăcile organizate, cu rudele şi vecinii, la culesul viei, pentru deşfăcatul porumbului, pentru bătutul de floarea soarelui şi unele adunări, pentru tors, pentru împletit, pentru croşetat, etc, aşa după cum descriu dna Prof. Elisabeta Popp, sau dna Smaranda Sares „Claca se organiza de obicei pentru deşfăcatul porunbului de foi. Se făceau gogoşi, se fierbeau grăunţe, se bea vin, se cânta; se dădea ajutor la cules via, se musteau strugurii, se făceau chefuri, etc (vezi Monografia satului Dâmbroca).
 |
 |
 |
Civilizaţia avansa şi în satul Dâmbroca, dar cu ce preţ? Se rupea de la gura bieţilor ţărani, pentru datoriile faţă de ruşi, datorii impuse de marele URS, dar şi pentru aducerea satelor la cazanul comun al colectivizării. Au fost concepute planuri cincinale, în care erau prevăzute şi obiective îndrăzneţe, de industrializare a ţării şi de crearea condiţiilor pentru dezvoltarea industriei (electrificare, modernizarea arterelor de circulaţie, irigarea suprafeţelor cultivate...). Sloganurile la ordinea zilei arătau că: forţa conducătoare a RPR, este clasa muncitoare; dezvoltarea patriei are la bază dezvoltarea industriei, cu pivotul ei Industria Constructoare de Maşini. Aceste ţeluri erau bune, dar prin forţarea notei, se trecea peste cadavrele bietei ţărănimi şi în general cu sacrificii mari din partea tuturor românilor.
La începutul anilor '60, când aveam deja casa la şosea, am fost plăcut impresionat de asfaltarea şoselei. Ce plăcut era să nu mai fim asaltaţi de norul de praf, care ne invada casa, de câte ori trecea câte o maşină pe drum şi când vântul se amesteca în spulberarea prafului de pe şosea.
Trebuie să recunosc că asfaltarea şoselei şi electrificarea satului, au fost dintre puţinele lucruri bune aduse de tăvălugul comunist.
Sunt sigur că tătica a perceput, ca un adevărat vizionar, cu mult înainte, schimbările care urmau să se înfăptuiască (că şoseaua va fi asfaltată şi că va avea un acces mai bun la mijloacele de transport) şi a făcut mutarea la şosea, când puţini se gândeau la facilităţile care aveau să se împlinească.
|
Poate că răspunsul ar fi ca al oricărui neştiutor: « aşa a fost să fie ». Înainte de asfaltare şoseaua era pietruită, pe distanţa de la intrare dinspre Sănceşti, până la ieşirea spre Borduşani (500 m.) şi nu ne înglodam în noroi, dar praf tot ieşea.
Terminarea asfaltării s-a întâmplat prin 1962. Simt şi acum mirosul de smoală, mai ales când ploua şi ieşeau aburi din asfaltul încins, în zilele fierbinţi ale verii. Când priveam cu luneta aceea militară, pe care o găsisem în podul casei bunicilor, observam şoseaua pe lungime de 1-2 Km., cum apa îi dădea un luciu ca de oglindă şi mă minunam. Îi mulţumeam Domnului că nu prea era circulată şi că arăta bine. Puţine mijloace de transport foloseau şoseaua: caleaşca « tovarăşului » preşedinte al Consiliului Popular Comunal, rata(autobuzul) de navetă a sătenilor care lucrau pe la oraş şi căruţele sătenilor, când plecau la oraş. Şi câtă viteză am băgat eu, cu bicicleta, pe şosea!
Îmi era clar că acea facilitate era mai mult pentru mai marii de la judeţ şi pentru « aleşii » locali, să nu se mai hurducăiască pe drumul acela de ţară, dar oricum, a adus şi comunismul ceva bun. Sunt sigur că de nu ar fi fost comunism, facilităţile puteau fi mult mai mari, căci peste tot în lume a pătruns modernismul, aşa cum era el la acele vremuri.
b. Electrificarea satului
Nu ajunsesem să cunosc invenţia lui Edison şi aproape credeam că e invenţia lui Lenin, altfel de unde ne venea învăţătura de la şcoală, că becul este „lampa lui Ilici”. Pănă şi valorosul bec devenise membru al partidului bolşevic.
|
Mărturisesc că eram uimit şi mă întrebam, cum de e posibil ca o sârmă să dea lumină la lampă şi încă ce lumină! Cum şi ce curge prin sârma aia? Nu vedeam ţevi prin care să curgă vreo substanţă lichidă, solidă sau gazoasă şi cum reuşeşte acea lampă, căreia i se spune bec şi, care este mult mai mic decât o lampă cu gaz, să producă lumină incandescentă, ca a soarelui(că de încercam să o privesc, nu puteam, orbeam). Introducerea curentului s-a făcut mai întâi pe şosea, iar la şcoală şi prin sat a mai durat ceva vreme. La şcoală un premodernism a fost apariţia petromaxelor, care luminau aproape ca becurile, dar filamentul lor era ca o pânză din mătase şi care se ardea când aveai mai multă nevoie de lumină.Ori becurile făceau să se vadă şi noaptea, aproape ca ziua. M-am consolat că nu trebuie să înţeleg minunile pe care le face Dumnezeu spre luminarea oamenilor. |
Ce minunat a fost când aveam în fiecare cameră câte un bec şi prin rotirea unui întrerupător se producea lumină ca ziua!
c. Urgia Colectivizării
Dacă ar fi să glăsuim ca în Scriptură, am formula: „Prin anul 1962, după Hristos, ieşit-a poruncă de la Cezarul, şeful bolşevicilor, să fie finalizată colectivizarea agriculturii, în toate ţinuturile Imperiului Rus, cu precădere pe pământul sfânt „Grădina Maicii Domnului”, adică în Valahia!”
Şi în anii precedenţi lui 1962, s-au încercat căi de „lămurire” a ţăranilor de a opta pentru colectivă. În anul 1961, au început presiuni mari şi, cu toate că tătica umbla cu toporul la brâu să-şi apere avuţia, mărşăluitorii satanei, au reuşit să-i ia vaca de lapte, de la gura copiilor, în timp ce sora Paulina se întorcea cu ea de la păscut.
Ce o fi simţit sora mea atunci, când au venit bandiţii şi i-au răpit văcuţa pe care o crecuse şi o îngrijise şi cu care îşi depăna visele. Ce o să le spună părinţilor când va ajunge fără vacă acasă? Câtă supărare o să-i facă măicuţei?
Mai apoi au început să vină perceptorii, de 2-3 ori pe lună, să ne numere animalele, păsările şi chiar ouăle din cuibar. La început venea unul, apoi câte 2-3, să confişte din ogradă ce aveau ei chef, sub motivul că nu am plătit dările la stat. Toate venirile lor se petreceau când părinţii se aflau la câmp, la munci, în arşiţa soarelui şi noi, copiii, nu aveam cum să ne opunem.
Noi eram paznici buni împotriva spoitorilor, care veneau în cârduri, precum ciorile la nuci. Vreo doi încercau să ne lămurească, că pentru un ciur de mălai ne spoiesc ciaonul de mămăligă, iar 2-3 puradei, controlau prin ogradă şi ciordeau: un pui, un ou sau ce le pica în mână. Ce să ne facem noi, cei doi copilandri: eu de 11 ani şi sora Paulina de 14 (celelalte două surori se aflau în grija bunicii, la casa din mijlocul primei uliţe).
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
Într-o vineri, la începutul anului 1962 (ziua fiind plănuită şi veţi vedea de ce), ne trezim cu o ceată de nemernci şi nu mai ştiu ce epitet să le atribui. Îmi apăreau atât de hidoşi şi fioroşi şi împreună cu sora Paulina, am rămas înmărmuriţi. După ce cu o zi înainte ne otrăvise dulăul cel mare, unii îl alergau pe Azorel şi îl băteau, încât bietul căţel s-a refugiat în cuşcă, schelăind încet de durere şi mârâind, de frică.
Ce a urmat, a fost de groază. Cei 20-30 de barbari au început a alerga prin curte să prindă păsările, alţii să lege cei doi porci pe care-i aveam de prăsilă, alţii au deschis larg porţile şi să care toate utilajele agricole. Parcă se aflau la întrecere şi probabil că aşa a început „întrecerea socialistă” şi cuceririle „revoluţionare”, asumate de mahării neispravnici ai ţăriii. Ce nu pricepeam şi mai mult, era că ceata de bandiţi era condusă de o rudă a noastră.
 |
 |
 |
 |
|
 |
Mai mult ca sigur că directivele veneau de la mai marii bolşevici, dar zelul de împlinire a poruncilor era al lor, creindu-şi satisfacţii din nimicirea „duşmanului de clasă”, aşa cum era considerat orice om gospodar care nu era de acord cu murdăria comunistă.
Acea privelişte îngrozitoare m-a urmărit toată viaţa şi mă rog la Dumnezeu să mă ierte, că deşi eu iert acele nelegiuiri, nu le pot uita şi asta înseamnă că păcatele le mai am, chiar dacă-s pe jumătate. Dar ei, acei nemernici, azi se pot considera oameni vrednici de cinste pentru comportarea în viaţă? Dacă m-aş referi numai la situaţia acelei zile când ne-au tâlhărit, cum ne-ar putea privi în faţă, când ne-au atacat pe noi, doi copilaşi nevinovaţi, mutilându-ne sufletele. Oare ei au simţit vreodată acea groază, să poată realiza starea de rău ce ne-au provocat?
Ce spun, în rugăciunile lor, lui Dumnezeu despre păcatele ce le-au săvârşit în viaţă, pe care în faţa consătenilor nu şi le recunosc? Mai mult decât atât, ei consideră că au făcut bine, dar n-au fost înţeleşi de oameni.
Au lăsat doi copii neputincioşi, cu ochii „în soare”, speriaţi şi plângând, căci au rămas cu ograda goală. Ce le vor spune părinţilor, când vor veni de la câmp şi câtă tristeţe şi ură vor vedea pe chipurile lor? Ne gândeam şi la moarte de om şi mai rău decât atât, să nu-l pierdem pe tătica, căci el, la mânie scotea toporul de la brâu şi dacă mergea după ei, erau mulţi şi pe motiv de autoapărare, puteau să-l omoare pe tătica.
De asta am vrut tot timpul să scap de gândul că m-am născut în satul Dâmbroca şi numai insistenţele consăteanului Mircea Iordache, care m-a lămurit că în sat au rămas şi oameni de treabă, care au suferit la fel de mult ca familia mea şi au şters cu buretele toate neisprăvniciile trecutlui, dar sufletele lor îi marginalizează pe torţionari.
Am regrete că nu era pe timpuri iPhone-ul, şi să fi luat cu el imagini, din care ar fi ieşit un documentar, sau chiar un serial, foarte apreciat şi la Hollywood.
Aşteptam părinţii de la câmp şi ne gândeam ce le vom spune despre acea nenorocire, dar la asfiţitul soarelui apar singuri, foarte obosiţi şi îndureraţi, căci la revenirea de la câmp, cu căruţa şi cei doi cai(Murgu şi Negru), la intrarea în sat au fost aşteptaţi de acei tâlhari, care s-au năpustit asupra căruţei şi i-au împins jos pe părinţii mei, aruncându-i în şanţ, după care i-au îmbrâncit şi şi-au însuşit căruţa cu caii. Mai târziu am aflat că Murgu a murit. Probabil că şi el era opozant al colectivizării şi l-au tratat ca atare. Negru, care era un cal mândru, frumos, cu o stea albă în frunte şi cu pinteni precum cismele albe ale comandanţilor de cavalerie, căci era corcitură între un cal regesc şi un cal arab, a fost folosit la şareta preşedintelui de CAP, care trecea adesea pe la poarta noastră şi mi se redeschidea rana din piept. Gândeam că asta doreau, să ne arate cine sunt ei şi să ne umilească tot mai mult.
Când i-am văzut pe părinţi venind pe jos, de parcă se sprijineau de garduri, îmbătaţi însă de durere, am alergat plângând şi printre lacrimi spuneam sacadat: „Tătică, mămicuţă, ne-au prădat, ne-au luat tot, tot, tot, erau mulţi din ăia de alde „spaima ciorilor” aşa erau de fioroşi, dar în acelaşi timp glumeau între ei, că „hai mă, să-l facel om!”
„-Ştiu, zise tătica, frecându-şi nervos pumnii şi încleştându-şi fălcile de mânie, ştiu, doar ne-au prăduit şi pe noi de cai şi căruţă, iar pe noi ne-au aruncat în şanţ. Nu mai plânge! Cum este cu Păulica? Dar, lasă, vorbim acasă. Dumnezeu este cu noi, nu ne lasă, ne va deschide alte căi…” Acestea sunt ultimele amintiri străvezii despre colectivizarea „binecuvântată”, şi despre „lumina” ce ne-a venit de la Răsărit.
Încerc, rugându-mă la Dumnezeu să-mi ia acest păcat al neuitării acelor vremuri şi acelor aşa zişi oameni care ne-au pricinuit necazurile menţionate, dar nu pot, deşi încerc de peste 50 de ani să le uit.
Printre neuitările mele, rănile cele mai profunde, aşezate în ordine cronologică au fost:
1. Palma aplicată după ceafă, pe când aveam 8-9 ani, de către directorul şcolii din sat, poruncindu-mi: „Scrie derbedeule, că doar nu te-o face tăică-tu popă!”. Era vorba de o pledoarie ateistă, pentru care eu nu vroiam să iau notiţe.
2. Scena din vara anului 1961, când tătica prăşea pe lotul de lângă casa bunicii şi au venit aceiaşi bandiţi să-l scoată afară de pe locul lui, spunând că-i lotul colectivei, dar la care au eşuat şi au plecat, zicând : « hai să plecăm, că ăsta-i nebun ! »
3. Scena descrisă mai sus cu prăduirea bunurilor de către ceata bolşevică.
Chiar de nu am participat la război, am amintiri şi nu trebuie să mă bănuiţi de plăsmuiri, susţinând că eu nu eram născut în timpul războiului. Explicaţia este că, pe zi ce trece, acele momente triste, din anii 1961-1962, la peste 50 de ani de la săvârşire îmi sunt foarte vii în memorie. Acele vremuri îmi apar ca «bomboana de pe coliva amintirilor mele triste»
Păi ce, aşa cum s-au desfăşurat acele evenimente nu pot fi considerate ca război? Mult timp am folosit expresia privind acele amintiri, ca «amintiri din război !»
În zbuciumata şi în mare parte trista mea copilărie, în Dâmbroca, mi-a fost dat să trăiesc un asemenea război, deschis împotriva lui Dumnezeu, împotriva conştiinţei umane şi a dreptului la cuvânt( împotriva „derbedeului” care nu scrie), război împotriva individului care-şi apărase ţara, mergând până în munţii Tatra, riscându-şi viaţa, apoi apărându-şi moştenirea împotriva duşmanilor interni şi tot aşa s-a întâmplat şi cu războiul împotriva ţăranului pravoslavnic. Acesta din urmă a fost războiul împotriva: întregii naţiuni, a istoriei, a valorilor păstrate din moşi-strămoşi, adică împotriva naturii create de Dumnezeu, în folosul speciei umane, atunci când a spus lui Adam şi Evei: „Mergeţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul!”
De data asta au acţionat duşmanii din afară, la îndemnul nelegiuitului demon, luptător împotriva lui Dumnezeu, prin uneltele trădătoare de neam şi de tot ce reprezintă o Românie creştin-ortodoxă.
Previziunile gospodarilor, legate de hoţiile comuniste, aveau să se adeverească în primăvara anului 1961, când s-a făcut expropriera terenurilor agricole, din afara vetrei satului. Familia a rămas fără moştenire sub motivul că va veni colectiva peste toţi şi că i se va da un lot agricol, pe cine ştie unde, însă va trebui să aştepte directivele de sus, de la marii partidului comunist.
Casa o aveam la şosea şi-mi era foarte dragă (cum spun bănăţenii „faină casă”), căci nu era în sat casă ca a noastră, nouă, spaţioasă, cu gard de fier forjat, zugrăvită în praf de piatră, în culoare albastru închis. În vara anului 1968, eu am văruit-o, căci, fiind seminarist prin anul III, pe perioada vacanţelor de vară lucram ca zilier prin Bucureşti şi am căpătat ceva experienţă.
A aşteptat tătica să primească lotul promis de Sfatul Popular al comunei, dar nu a stat cu o mână în sân şi cu una întinsă, ci s-a ocupat de terenul din vatra satului, cu porumb, să poată asigura cât de cât traiul mecesar a şase persoane, dintre care patru copii. Aşteptarea pentru primirea unui lot de pământ i-a fost zadarnică şi mai mult decât atât ni s-a luat în 1962, la colectivizarea forţată şi bruma de avere care o mai aveam.
* NOTĂ: Toate fotografiile de mai sus se doresc a fi o reconstituire a colectivizării forțate (din 1962), și au fost făcute în Satul Dâmbroca, luna Mai, 2016, când au avut loc filmările pentru documentarul "Preotul Imigrant".
| Satul Dâmbroca | Rădăcinile mele | Probleme existentiale |
| Evoluția satului (anii '50-'60) | După colectivizare-Zbateri pentru supraviețuire | Unde ești copilăria mea? |
